Vino, Duhule Sfinte și luminează-ne!
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (4 iunie
2017)
Lecturi: Faptele
Apostolilor 2,1-11; 1Corinteni
12,3b-7.12-13; Evanghelia Ioan
20,19-23.
Omilie
Celebrăm astăzi marea solemnitate
a Rusaliilor: coborârea Duhului Sfânt. Amintim: coborârea Duhului Sfânt asupra
sfintei Fecioare şi a apostolilor în Cenacul; prima predicare a Evangheliei la
Ierusalim; formarea primei comunităţi creştine; naşterea Bisericii lui Cristos.
În liturgia de Rusalii ni se
relatează în Faptele Apostolilor despre naşterea Bisericii (Fap
2,1-11). În prima lectură sfântul Luca prezintă venirea Duhului Sfânt în a cincizecia zi după Paşti, în
încăperea de sus – în Cenacul – din Ierusalim. În primul loc este sărbătoarea
Rusaliilor, Shavuot la evrei, o
sărbătoare mare, în practica liturgiei ebraice. În acea zi, erau o mulţime de
oameni la Ierusalim, veniți de peste tot pentru a sărbători darul Legii lui
Moise.
„Şi, dintr-o dată, s-a iscat din
cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă
în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi
aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei” (vv. 2-3). Sfântul Luca ne vorbește
despre un zgomot ca un vânt puternic şi de un foc care se propaga în limbi. Acele
limbi de foc evocă manifestarea lui Dumnezeu pe muntele Sinai, la încheierea
Alianței, descrisă în imagini cosmice grandioase cu fulgere, tunete și nori. Era
darul Duhului Sfânt. „Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească” (v. 4). Din acea
experienţă a Duhului se desprinde un semn particular pe care Luca îl notează
spunând că „au început să vorbească în limbi”. Lista mare de naţiuni menţionate
de autor reflectă răspândirea creştinismului în multe regiuni din Imperiul
Roman. Limbile Bisericii sunt foarte multe dar cu toate acestea mărturisim
acelaşi adevăr, o singură credinţă. Prima dintre minunile lui Dumnezeu a fost
anunțul despre Isus cel mort şi înviat. În acest moment, totul s-a schimbat în
inima apostolilor. Frica, care i-a paralizat pe ucenici, a fost îndepărtată. Ei
proclamă minunățiile lui Dumnezeu în faţa acelor care l-au dat pe Isus la moarte pe cruce. Şi ceea ce este
extraordinar e că fiecare ascultă în propria sa limbă. Erau uimiţi şi se
minunau de acei galileenii care vorbeau şi fiecare îi auzeau în limba în care
se născuse.
Sfântul Luca vede în Duhul
Sfânt realizatorul unităţii Bisericii
universale şi forţa pentru
împlinirea misiunii în
istoria lumii. Ce vrea Biserica să ne spună? Că Evanghelia este pentru toată
lumea, indiferent de ţară. Este anunţată tuturor popoarelor. Este misiunea pe
care Duhul Sfânt le-a dat-o apostolilor şi ne dăruieşte și nouă unul fiecăruia.
În scrisoarea sa către Corinteni (1Cor 12,3b-7.12-13),
Paul se adresează creştinilor foarte divizați în interiorul Bisericii. Le
reamintește de rolul Duhului Sfânt în cadrul comunității. Corintul clocotea
după un gust pronunțat de extraordinar, după transe, extaze… Nu-s ușor de
distins de autosugestia și fenomenele păgâne. Când erau păgâni „mergeau la
idoli ca și cum ar fi fost mânați” (1Cor
12,2). Paul vrea ca Corintienii să nu trăiască în ignoranță față de darurile
Duhului Sfânt. Le dă un criteriu pentru a aprecia darurile sau carismele
Duhului Sfânt pe care le înșiră într-un catalog luat din experiența sa eclezială.
Există conform lui Paul un unic criteriu al autenticității și al validității
carismei: mărturisirea credinței în dumnezeirea lui Isus. Duhul Sfânt e cel
care ne face să-l recunoaştem în Cristos pe Domnul şi ne face să rostim
mărturisirea de credinţă a Bisericii: „Nimeni nu poate să spună «Isus este
Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (v. 3). Ne spune Paul că este vorba tocmai de
cuvântul şi de lucrarea Duhului Sfânt. La rădăcina tuturor darurilor există un
singur Duh, un singur Domn, un singur Dumnezeu (vv. 4-6). A fi iudeu sau grec,
a fi sclav sau om liber, nu contează. De acum, un singur lucru contează:
botezul nostru în Duhul Sfânt al lui Isus Cristos.
Evanghelia (In 20,19-23) ne
aduce înapoi în seara zilei de Paşti, cu cinzeci de zile mai devreme.
Discipolii rămân închiși într-un loc ascuns căci se temeau de frica iudeilor. Atunci Domnul înviat ni se alătură. Primele
cuvinte nu sunt reproșuri pentru fuga lor de pe Calvar ci o dorinţă de pace: „Pace
vouă!” Și le-a arătat mâinile şi coasta. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa
cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a
suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt!” (v. 21-22). Gestul
este suflarea peste apostoli, care evocă evenimentul
primordial al creaţiei când Duhul se purta peste ape. Simbolul aminteşte de gestul
lui Dumnezeu la crearea omului, când a suflat peste Adam un suflu de viaţă. Evanghelistul Ioan preia
aici imaginea relatării creaţiei (cf. Gen 2,7). Suflul lui Dumnezeu este
viaţă. Totuşi, în acest caz, foloseşte imaginea
simbolică a „suflării”: Isus „a
suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt!»” (v. 22). Duhul
Sfânt reînnoieşte inima omului făcând din el o făptură nouă. Acum Domnul suflă și
în sufletul nostru o suflare nouă de viaţă – pe Duhul Sfânt – şi în felul
acesta ne primeşte în familia lui Dumnezeu.
„Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora
le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi
ţinute!” (v. 23). În darul Duhului Sfânt se înnoieşte continuu Alianța Nouă de
iubire încheiată de Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus Cristos. Duhul Sfânt
creează armonia şi pacea între oameni reînnoind în noi viaţa spirituală prin sacramentul iertării şi al reconcilierii. Discipolii
primesc de la Isus darul milostivirii. Acum, datorită victoriei lui Isus asupra
răului, mântuirea și bucuria pascală ajung la fiecare om prin intermediul
discipolilor. Și astfel viața dobândește o nouă semnificație a comuniunii cu
Dumnezeu.
A existat în Evul Mediu, la Paris, o mare abaţie
numită a Sfântului Victor ai căror călugări trăiau după Regula sfântului
Augustin. În 1142 murea unul dintre ei – Hugo de Saint Victoire – despre care
şi astăzi mai amintesc cărţile de teologie când ne vorbesc despre definiţia
persoanei şi despre căsătorie. Moartea lui este descrisă de unul dintre
ucenicii săi. „În ziua dispariției sale dintre noi, am mers să-l văd,
dimineaţă, degrabă. M-a întrebat dacă suntem singuri. Spunându-i că da, suntem
singuri mi-a zis: «Ai celebrat astăzi sfânta Liturghie?» «Sigur», i-am răspuns.
«Atunci, vino lângă mine şi suflă-mi în faţă în formă de cruce pentru ca să-l
primesc pe Duhul Sfânt». I-am suflat aşa cum mi-a cerut. După câteva momente a
intrat în agonie. L-am auzit spunând cu o voce abia perceptibilă: „L-am primit…
el va conduce sufletul meu!” (cf. Murret C., Historie general de l'Eglise,
vol. IV, p. 377).
Zilnic, la sfânta Liturghie îl
rugăm pe Dumnezeu Tatăl să sfinţească darurile pâinii şi a vinului cu roua
Duhului său ca ele să devină pentru noi Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus
Cristos. Îl rugăm pe Duhul Sfânt să ne unească pe toţi prin sfintele daruri ca
să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos. Iar acum să ne rugăm
cu sfântul Isidor din Sevillia: „Duhule Sfinte, iată-ne prosternați la
picioarele tale. Vino și ne luminează!”
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu