 |
| Acea fugă până la mormântul gol... |
Evanghelia Ioan 20,1-9: În prima zi a
săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a
venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl
iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde
l-au pus”. Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au
venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol
a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci
a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut
giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu
era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi
a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să
învie din morţi.
Omilie
Pentru a înţelege marea meditaţie a
lui Ioan asupra învierii ar fi bine să citim întreg capitolul al 20-lea al evanghelia sa. Liturgia
Paştelui propune doar episodul introductiv, aproape pregătitor. Maria Magdalena merge la
mormânt, îl vede deschis şi imediat crede că a fost furat cadavru. De acesta
este sigură şi aleargă să spună vestea ucenicilor.
Petru şi discipolul pe „care-l
iubea Isus” alergă la mormânt. Petru intră primul în mormânt şi notează că ștergarul
şi giulgiu cu care a fost înfăşurat trupul lui Isus, nu erau aruncate la pământ
de-a valma, dar îndoite în ordine: un indiciu care contrazice părerea că a fost
furat în grabă cadavru. La rândul său intră în mormânt și ucenicul iubit, şi „a
văzut şi a crezut”. E clar că evanghelistul atribuie acestui discipol iubit un
rol important. Pune accentul pe încredere nestrămutată, pe intuiţia şi
disponibilitatea de a discerne urmele învierii Domnului. Numai el a înţeles tot
sensul conţinutului mormântului gol şi a giulgiurilor împăturite. Concluzia
episodului, cel puţin, este surprinzătoare: „pentru că încă nu cunoşteau
Scriptura: că el trebuia să învie din morţi” (In 20,9). Nu numai lipsa de înțelegere a Mariei și a lui Petru, dar
și credința discipolului iubit este oarecum reproşat, ca și în cazul în care nu
sunt încă insuficiente. Acesta pentru că chiar şi un ucenic iubit ai nevoie să
vadă pentru a crede.
Dacă au înţeles Scripturile, nu
ar fi nevoie pentru a vedea, având în vedere că Scriptura este în ea însăși o
mărturie suficientă a învierii. În acest moment îmi vine în minte concluzia la
întreg capitolul al 20-lea după Ioan, când Isus se adresează lui Toma,
zicându-i: «ai crezut pentru că m-ai văzut. Fericiți cei care nu au văzut și au
crezut”. Toma ar fi trebuit să creadă
încrezându-se mărturiei celorlalţi apostoli, fără a pretinde o viziune
personală. Adevărată fericire este rezervată acelora care cred fără a pretinde
să vadă. Iar acesta este în cazul nostru. Trebuie să trecem de la viziune la mărturie.
Credincios este acela care a depăşit îndoială şi pretinsă vedere, acceptând
mărturia autoritară a celui care a văzut. În timpul Bisericii, viziunea nu ar
trebui să fie pretinsă: ajunge mărturia apostolică. Nu înseamnă că acum
credinciosului să-i fie exclusă orice experienţă personală a lui Cristos cel înviat.
Dimpotrivă. Credinciosului îi este oferită o experienţă de bucuriei, a păcii, a
iertării de păcate, prezenţă Duhului.
(pr. Bruno
Maggioni [08.04.2007]; traducător pr.
Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=9704).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu