Iubește... [1]

 

Mi-am pregătit cuvintele şi frazele aşa cum se pregăteşte muniţia pentru bătălie, dar când m-am aflat în faţa „adversarului”, toate atitudinile mele războinice au dispărut. Timid, căutând dinainte o scuză, şi poate în secret o încurajare, n-am ştiut să murmur decât: „E greu să iubeşti!”

 

– Mult mai mult decât crezi, răspunse Înţeleptul.

 

Eram uluit. În acest mod spera el oare să obţină de la mine vreun efort?... Eu mă scuzai din nou.

 

– Am încercat puţin, să le fac plăcere...

 

El mă opri imediat.

 

– Doar copiii cei mici fac eforturi „să facă plăcere”... părinţilor. Tinerii şi adulţii, dacă fac eforturi, trebuie să le facă pentru ei înşişi. Ei sunt în primul rând responsabili de viaţa lor.

 

– Dar nu eu am cerut să trăiesc! i-o tăiai şi eu scurt.

 

– E adevărat. Nimeni nu-şi dă sieşi viaţa. O primeşte... şi a trăi înseamnă înainte de toate să accepţi propria viaţă.

 

Multe persoane vegetează în mod trist pentru că nu au spus da vieţii lor. Dar dacă ele acceptă această viaţă, şi îi culeg roadele, trebuie şi să accepte să o facă să înmugurească şi să crească. Copacul nu este responsabil de fructele sale, dar omul e, sau... nu e om.

 

– Pentru asta atunci cînd am decis să fac un efort mi-aţi spus: „Mulţumesc... pentru tine”?

 

– Da.

 

– Dar aţi adăugat: „... şi pentru alţii”.

 

– Pentru că altora le este foame, şi tu le datorezi lor fructele tale.

 

Atunci când culegi roadele lor fără să le oferi pe ale tale, atunci tu eşti un parazit.

 

Dacă omenirea suferă cumplit în milioane şi milioane dintre membrii săi, aceasta este pentru că mulţi oameni se hrănesc din viaţa altora, fără să se hrănească din a lor.

 

Ca să-ţi demonstrez, aş putea să-ţi fac multă teorie. Unii au scris cărţi foarte bune în această privinţă. Aş putea să apelez la specialişti: psihologi, sociologi, economişti, politicieni. Te-ar învăţa în cuvinte alese...

 

Eu n-am să fac asta.

 

Și eu am studiat mult, cu poftă, că să aduc lumină sufletului meu neliniştit. Am citit multe cărţi. Dar îmi lipsea una: cartea vieţii.

 

Atunci am privit în urmă, am ascultat şi am înţeles ceea ce mai înainte nu pricepeam. Mai ales am înţeles mult mai în profunzime de ce ideile fără viaţă sunt schelete fără carne.

 

Am descoperit în cele din urmă că se putea vorbi despre probleme foarte importante în cuvinte foarte simple... poate prea simple pentru minţile pline de carte, dar luminoase pentru cei care le citesc cu ochii inimii.

 

Eram uimit şi fericit: pentru prima dată Înţeleptul vorbea puţin despre sine. O luminiţă se aprindeam pentru mine, în adâncul său mister.

 

În camera unde mă primea, chiar de la primele întâlniri, am observat rafturi pline cu cărţi. Pereţii camerei erau plini cu astfel de rafturi. Eram fascinat, atras. A citit toate acele lucrări? Nu îndrăzneam să-l întreb, dar nu mă îndoiam câtuşi de puţin că este un înţelept. Cu toate acestea eram uimit că nu vorbea ca un om de ştiinţă.

 

Înţelegeam tot ce spunea. Dar azi am descoperit că şi el a căutat – mult timp, mi-a zis – şi ştiind aceasta mă simţeam bine şi am prins curaj.

 [...]

 

 

(Michel Quoist, Iubește...).