Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [2]

 

André Frossard (1915-1995)

Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti. Iată faptele.

Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică.

Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului.

Din loc în loc – bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări.

Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită.

Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu.

Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: „Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!”

Erau cei din familia mea practicanţi ai cultului? Religia lor părea făcută mai curând din supuneri la reguli juridice şi morale decât din exerciţii ale evlaviei. Trebuia să se respecte, şi ei respectau, într-adevăr, sabatul, prescripţiile lui Moise asupra posturilor şi preparării cărnii. Sărbătoreau, de asemenea, cu fidelitate Pastele, sărbătoare misterioasă, cu ceremonialul bazat pe foi de pască uimitor de albe şi punctate de mici umflături uşor pârlite la dogoarea cuptorului. O dată pe an, cu cojoacele de oaie pe umeri, coborau la sinagogă ca să pregătească, printr-o noapte de rugăciuni sau de împietrire ritualică, postul lui lom Kipur – ce aducea câteodată la noi acasă pe câte un înfometat nedeclarat, pe care noi îl priveam, amuzaţi, cum ciugulească – ca din greşeală – struguri uscaţi sau bucăţele de zahăr, vorbind cu o însufleţire nefirească despre ploaie sau timp frumos. Credeau ei cu adevărat? Este totuna, pentru un evreu, să fie evreu şi să creadă, şi el n-ar putea să-l nege pe Dumnezeul său fără să se nege pe sine. Numai că despre religie nu ne vorbeau niciodată nouă, care eram republicani de un roşu mai mult decât vizibil.

Cele două comunităţi trăiau fără conflicte şi fără să se închidă în ele înseşi ca într-o fortăreaţă şi eu aveam să petrec, copil fiind, o mare parte din vacanţe în acest sat eteroclit fără să ştiu că exista, după unii, o „problemă evreiască”. Creştinii aveau sărbătorile lor, pe care mergeau să le celebreze în satul vecin – unde existau biserici – şi evreii le aveau pe ale lor, care nu cădeau în aceleaşi zile. Creştinii se odihneau duminica, evreii – sâmbăta, ceea ce asigura în principiu tuturor avantajele unei săptămâni englezeşti în avanpremieră.

Creştinii aveau cimitirul lor; şi evreii, în apropiere de Belfort, pe al lor; bunica mea este îngropată acolo.

Linia de despărţire a spiritelor nu trecea prin religie, trecea prin politică.

Existau „negrii”, priviţi de „roşii” ca supravieţuitori abuzivi ai unei epoci revolute. Negri ca uniforma nunţilor şi înmormântărilor de la ţară, negri ca sutanele preoţilor lor, negri ca noaptea timpurilor pe care nu ştiuseră să le ţină în loc, ei votau cu dreapta în favoarea mai marilor zilei, deşi erau, în majoritatea lor, la fel de mici ca noi. Plini de respect pentru ordine, nu se gândeau s-o schimbe nici măcar ca s-o facă mai bună, sacrificând orice pentru satisfacţia de a se supune şi a venera; cel puţin nouă ne dădeau această impresie.

 

Cel mai influent dintre „roşii” era bunicul meu, şelar de meserie, care se declara republican-radical. Era un mod de a se declara revoluţionar într-un timp şi într-un loc unde socialismul nu pătrunsese încă. Seara, muncitorii ţiglăriei şi ţăranii republicani îşi dădeau întâlnire în dugheana lui şi discutau politică, în timp ce el continua, sub lampă, să taie şi să coasă. A discuta politică însemna să vorbeşti despre sărăcie. Un muncitor câştiga de la cinci la zece parale pe zi şi îi făcea invidioşi pe ţăranii ale căror câteva pogoane de pământ arid reuşeau cu greu să-i hrănească. Nici o lege socială nu îl proteja pe lucrătorul pe care zece sau douăsprezece ore de muncă zilnică nu ajungeau ca să-l scoată din sărăcie; iar agricultorul depindea de capriciile anotimpurilor şi n-avea pe nimeni de la care să aştepte ajutor. Aceasta era la Belle Epoque. Stăpânul ţinutului nu mai era contele de Reinach-Foussemagne, ale cărui proprietăţi fuseseră fărâmiţate şi vândute de mult timp, ci proprietarul ţiglăriei, care locuia aproape de uzină, într-un pavilion mare de cărămidă destul de urât, pe care noi, copiii satului, îl socoteam impunător şi luxos ca Versailles-ul. Ni-l imaginam plin de jucării uriaşe, de râsete şi lumini; era imposibil să fii acolo nefericit. Dar, oricât de obraznici eram de obicei, nu îndrăzneam să ne apropiem prea mult de el şi treceam destul de repede prin dreptul grilajului cu vârfuri ascuţite. Era poate casa fericirii; era poate casa căpcăunului, fatală unor prichindei de stânga, şi mie mi-era groază când auzeam, în trecere, invitaţia tradiţională folosită de persoanele mature ca expresie a amabilităţii: „Intră, nu te mănâncă nimeni!”

 

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. După moartea lui, bunica domnea asupra modestei noastre case de chirpici, cu autoritatea tăioasă a unei femei care nu-şi pierduse capul decât o dată, atunci când se îndrăgostise, tânără domnişoară dintr-o familie de evrei cu dare de mână, de ochii albaştri ai unui simplu muncitor la domiciliu, care era pe atunci bunicul meu. Această uniune între o tânără moştenitoare, oricât de mică ar fi fost moştenirea, şi un proletar de origine catolică, oricât de vag ar fi fost catolicismul său, îi uimise deopotrivă pe evreii şi creştinii locului, la care capacitatea de a înţelege nu mergea chiar până la a găsi firesc un asemenea mariaj.

Nimic nu amintea această poveste de dragoste pe chipul sever al celei care ne conducea fără slăbiciune, totdeauna îmbrăcată în negru, şi care nu-şi exprima tandreţea decât prin forma indirectă, pudică a ironiei. Această înclinaţie, de altfel specifică familiei şi poate chiar întregii zone, spre zeflemea – în egală măsură blândă, dezamăgită sau pedepsitoare – ne făcea să trăim într-o stare de hibernare sentimentală; elanurile noastre, declanşate într-o atmosferă de gheaţă, nu mai ajungeau să se întâlnească.

Formam o familie foarte unită, dar dimineaţa cu greu ne încumetam să ne spunem bună ziua: primul sculat, temându-se să nu-l umilească pe întârziat, se prefăcea că nu-i observă sosirea; ne îmbrăţişam cel mai adesea fară să spunem un cuvânt, ca din întâmplare sau cum se ciocnesc două persoane intrând pe uşă. Îmi priveam unchiul aplecat asupra mesei lui de lucru în atelierul mirosind a piele nouă sau o vedeam, în bucătărie, pe mătuşa mea frecând pateul şi, lipsiţi de puterea de-a ne spune că ne iubeam mult, ceea ce ni se părea de la sine înţeles, nu ne vorbeam. Silindu-ne să nu ne spunem nimic, aveam din ce în ce mai puţin să ne spunem; eram, în secret, lipsiţi de secrete.

După masa de seară, iarna, câţiva vecini veneau să facă puţină politică sau să joace un nou joc de cărţi, a cărui răspândire fusese, o dată cu aducerea electricităţii la ţară, una din marile noutăţi de după război: mă refer la belotă, joc democratic, la care valetul învinge cuplul regal, azvârlit la ultimul rang al cărţilor onorabile. La belotă, asul şi chiar decarul vin în urma valetului-atu, a cărui promovare a reprezentat o primă atingere – indirectă, dar semnificativă – adusă ordinii sociale stabilite. Se foloseau cărţi roase la colţuri care sfârşeau Prin a mirosi a carton jilav. Măcelarul, bărbat frumos cu mustăţi răsucite, îşi trântea cărţile câştigătoare, făcând să se zguduie masa ca sub pumnul unui cavaler din timpul cruciadelor. Negustorul de vite îşi înţepenea burta impozantă de spătarul scaunului pe care stătea călare şi scuipa zeama de la tutunul mestecat fără întrerupere într-o lădiţă cu rumeguş, împinsă până aproape de el de un picior grijuliu. Jiletca şi acolada lanţului aurit al ceasornicului te făceau sate gândeşti că era bogat, dar în sat erai bogat doar din momentul în care purtai cravată în zilele lucrătoare fără să fii funcţionar. După fiecare dona, el analiza, corecta, blama, sfătuia, fiind unul dintre acei jucători care supraveghează jocul partenerului mai îndeaproape decât pe al lor. în timpul, explicaţiilor, date cu gravitate în indiferenţa generală, unchiul meu răsucea o ţigară cu tutun pământiu, trecea marginea foiţei pe sub mustaţa lui de meseriaş, aşeza produsul finit după urechea dreaptă, precum creionul unui contabil, şi, tăind scurt, reîmpărţea cărţile. Sub abajurul de porţelan festonat, lampa numită „de patruzeci de lumini” evidenţia perfect jucătorii, masa de lucru, foile de piele, încâlceala de hamuri, ovalul gol al zgărzilor, toate aceste fiinţe şi lucruri familiare, cărora electricitatea le anulase un nu ştiu ce suplimentar şi comic adăugat altădată de lampa cu petrol.

Copiii (aveam doi verişori cam de vârsta mea) asistau la partidă cu un interes inegal. Cel mai mic, drăguţ ca o fată, se întorcea după puţin timp la bucătărie. Cel mai mare rezista mai mult, apoi urcam cu toţii să ne culcăm în camera noastră spartană, unde bucăţele de gheaţă pluteau adeseori în vasul cu apă. Mă strecuram agil între cearşafurile înţepenite de frig, sub apăsarea aeriană a plapumei umflate ca o enormă clătită cu pene, care îmi ascundea aproape toată camera şi jumătate din tavan. Când eram singur, nu mă simţeam cu adevărat în siguranţă decât într-un întuneric deplin: nu mai vedeam, e adevărat, dar nici nu mai putea cineva să mă vadă. Şi aceasta chiar dacă – stând cu lumina stinsă – stranietatea universului mă atrăgea dincolo de fereastra neagră. Nu era deloc începutul unui coşmar, ci al unei aventuri. Mă foloseam de apariţia nocturnă a infinitului pentru a mă elibera de conturul desfiinţat al lucrurilor şi rătăceam, undeva, între pământ şi lună, cu toate simţurile treze, încercând să surprind nu ştiu ce secret, nu ştiu ce comunicare între firul de iarbă şi galaxie. Eram sigur că toate aceste 'urni misterios alcătuite şi pe care eu le bănuiam de complicitate vor sfârşi prin a spune un cuvânt în plus care să-mi dea cheia enigmei. Mă îndreptam în linişte spre un adevăr iminent şi, exact în momentul când urma să-l aflu, somnul ştergea brusc tabla pe care noaptea îşi scria semnele.

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).