† Înălțarea Domnului (B): Acel sfârşit care deschide drumul (omilie)

 

Evanghelia Marcu 16,15-20: În acel timp, Isus arătându-li-se celor unsprezece, le-a spus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”. După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau.

Omilie

 

 

În fragmentul evanghelic din sărbătoarea Înălţării Domnului, Marcu încheie întreaga relatare evanghelică. O concluzie care nu închide, însă, discursul, ci îl deschide. Începe un drum nou, nu numai a lui Isus singur, dar al lui Isus şi al Bisericii sale. Dar care este acest drum? În ce direcţie poartă? Cum?

 

Este vorba înainte de toate de un drum universal: în toată lumea, la toată creatură, pretutindeni (cf. Mc 16,20). Fiecare om, oriunde ar fi şi oricărei rase i-ar aparţine, are dreptul de a auzi vestirea evangheliei. Pentru Isus – şi pentru misionarii săi – nu există apropiaţi şi îndepărtaţi, primii şi ultimii. Isus nu spune ucenicilor să-şi înceapă misiunea de la Ierusalim: îi trimite imediat în lumea întreagă.

 

Misiunea este aceea de „a predica”, un termen care merită o explicaţie. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre o ştire hotărâtoare: nu este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă destinul său: „va fi salvat”, „va fi condamnat” (Mc 16,16). Aceasta este o afirmaţie dură şi desigur trebuie înţeleasă cu precizările de rigoare. Dar este o afirmaţie care nu se poate şterge din evanghelie.

 

Evanghelia predicată devine credibilă şi vizibilă după semnele pe care le împlineşte ucenicul. Dar trebuie să fie vorba de semne care lasă să întrevedă puterea lui Dumnezeu, nu a omului. Şi trebuie să fie vorba despre semne care le reproduc pe cele împlinite de Isus: aceleaşi modalităţi, acelaşi stil, aceleaşi scopuri. Să nu se uite, apoi, că marele semn împlinit de Isus a fost viaţa şi moartea sa: miracolul unei dăruiri necondiţionate lui Dumnezeu şi oamenilor.

 

Isus a terminat drumul său şi acum şade la dreapta Tatălui, discipolii săi în schimb încep drumul lor, pleacă. Isus se ridică la cer şi discipolii săi pleacă în lume. Dar plecarea lui Isus nu este o adevărată absenţă, ci un alt mod al prezenţei sale: „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul” (Mc 16,20).

 

O ultimă observaţie: Isus „i-a dojenit pe ucenicii din cauza necredinţei lor şi a împietririi inimii” (Mc 16,14). Le reproşează ucenicilor săi necredinţa şi cu toate acestea îi trimite să predice în lumea întreagă. Un contrast suprinzător. Ucenicul poate slăbi dar nu poate slăbi fidelitatea lui Isus faţă de ai săi. De aceea drumul Bisericii rămâne, în ciuda a toate, un drum deschis şi bogat în posibilităţi.

(pr. Bruno Maggioni [28.05.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7256).