 |
| Isus le apăru discipolilor: „Pace vouă!” – cu Harry Anderson |
Evanghelia Luca 24,35-48:
Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea
pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus:
“Pace vouă!” Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a
spus: “De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră?
Priviţi mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi:
duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Şi, spunând acestea,
le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu
credeau şi se mirau, le-a spus: “Aveţi aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o
bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus:
“Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie
să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi
şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a
spus: “Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia
zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la
toate popoarele. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri.
Omilie
Evanghelia din această duminică
relatează un alt eveniment, după vizita din zori a femeilor la mormântul gol
(cf. Lc 24,1-11), fuga lui Petru la mormânt (cf. Lc 24,12), manifestarea celui
Înviat „ca un străin” (Lc 24,18) la cei doi discipoli în drumul lor spre Emaus (cf.
Lc 24,13-35).
În aceași zi, „prima a
săptămânii” (Lc 24,1), în ziua învierii, dar seara, cei doi ucenici tocmai
întorși la Ierusalim sunt în camera de sus (cf. Lc 22,12; Mc 14,15) și a
povestit celor Unsprezece și altora „cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea
pâinii” (Lc 22,25). Și iată deodată Isus este în mijlocul lor și se aude
cuvântul său: „Pace vouă!” Nu le reprosează nimic pentru fuga lor în momentul
arestării sale, nici nu-l mustră pe Petru pentru negarea sa, nu spune nimic
pentru faptul că nu mai sunt Doisprezece, așa cum i-a chemat și i-a constituit ca
o comunitate (cf. Lc 6,13; 9,1), dar numai Unsprezece, pentru că trădătorul a
plecat. Dar le spune: “Shalom ‘aleikhem! Pace vouă!”, salutul obișnuit
pentru iudei, dar care în seara aceea răsună cu forță: „Pacea să fie cu voi! Nu
aveți teamă!”
Învierea l-a transformat radical
pe Isus, l-a transformat, pentru că el „este intrat în gloria sa” (Lc 24,26),
și poate fi recunoscut numai de discipolii săi printr-un act de credinţă. Acest
act de credinţă este dificil, obositor: cei Unsprezece simt că trăiesc, că îl
pun în practică… Luca nu întâmplător observă că discipolii „speriaţi şi
cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh”. Atunci Isus i-a întrebat: „De ce
v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi
mâinile şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu
are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Spunând aceasta le-a atătat
mâinile și picioarele cu semnele răstignirii. Da, cel Înviat nu este altul
decât cel care a fost răstignit!
Totuşi, în ciuda acestor cuvinte
şi a acestui gest, discipolii nu ajung să creadă, cu toată emoția bucuroasă nu
ajung la credință. E adevărat că noi, oamenii, se apropie cu ușurință de religie,
dar cu greu se ajunge la credință; trăim ușor emoțiile „sacre” sau religioase,
dar cu greu aderăm la Isus Cristos și la cuvântul său. Dar Domnul înviat are
mare răbdare, căci oferă comunității sale un al doilea cuvânt și un al doilea
gest. Îi întreabă dacă au ceva de
mâncare și ei îi oferă un pește fript, mâncare ce obișnuiau să mănânce împreună
pe când trăiau aventura vieții în Galileea. Primindu-l, Isus l-a mâncat de față
cu ei! Suntem chiar uimiți în fața acestor gesturi ale lui Isus, dar suntem
atenți: sunt doar „semne” pentru a spune că învierea lui Isus nu este nemurirea
sufletului şi pierderea totală a trupului, nu este „continuarea cauzei sale”
chiar dacă el e mort, nici o memorie ce se păstrează fără ca cel mort să fie
viu. Isus dă discipolilor aceste semne, care într-adevăr conţin adevăruri de nespus,
pentru ca să creadă că Crucifixul a învins de fapt moartea.
Dar discipolii rămân în tăcere: evanghelistul
afirmă că nici chiar acum după aceste semne și aceste cuvinte ale lui Isus nu
au ajuns la credință… De fapt Isus, pentru a-i face credincioși trebuie să reia
până la urmă predica sa, anunțul Evangheliei care a fost făcută până la moarte.
Le cere să-și reaminitească cuvintele spuse lor pe când era cu ei, deoarece aceste
cuvinte erau profeție și erau cuvintele lui Dumnezeu care trebuiau să se
împlinească, așa cum trebuiau să se împlinească tot ce era scris despre el –
despre Mesia – în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi. Și, iată, că în
timp ce cel Înviat le reamintește și explică cuvântul lui Dumnezeu conținut în
sfintele Scripturi, se împlinește adevăratul miracol: „atunci le-a deschis
mintea (diénoixen autôn tòn noûn) ca să înţeleagă Scripturile”. Verbul
folosit (dianoígo) în evanghelii are întotdeauna un sentiment
terapeutic: desemnează deschiderea urechilor surzilor şi gura muților (cf. Mc
7,34), ochii orbilor (cf. Lc 24,31). Aici indică acțiunea împlinită cu puterea
Duhului sfânt, deschiderea minții la înţelegerea Scripturii. Discipolii astfel
„deschiși”, pot acum să primească împuternicirea pentru mărturia şi misiunea
lor. Au înţeles că inima Evangheliei este patima, moartea şi învierea Domnului
și că acesta este fundamentul credinței creștine, din care este anunțat
iertarea păcatelor, milostivirea lui Dumnezeu față de toate popoarele
pămăntului: nu numai față de poporul lui Israel, dar față de toate popoarele…
Cu atâta efort Isus a făcut să
creadă ucenicii săi, care au slăbit în timpul patimii sale, i-a făcut martori
ai morții și învierii, i-a făcut capabili să înțeleagă ce este iertarea păcatelor
trebuind să fie anunțată de ei, primii fiind ei iertați de cel Înviat. Există o
zicală a unui părinte al deșertului care mi se pare că comentează admirabil
această pagină a evangheliei: „A crede în cuvântul Dumnului este mult mai
dificil decât în a crede în miniuni. Ceea ce vezi numai cu ochii trupului,
orbește; ceea ce vezi cu ochii minții dă crezare, luminează”.
(pr. Enzo Bianchi [19.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu