 |
| „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24) |
Evanghelia – Ioan 12,20-33: Printre cei care au
urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia au venit la Filip,
care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: “Domnule, vrem să-l vedem pe
Isus”. Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi
i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: “A venit ceasul ca Fiul Omului să fie
glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu
moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o
va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa
veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi
şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum
sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta?
Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele
tău!” Atunci a venit o voce din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi
preamări”. Mulţimea, care stătea acolo şi care auzise, spunea că a fost un
tunet; alţii ziceau: “Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: “Nu pentru mine a
răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum
conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de
pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea aceasta ca să arate de ce
moarte avea să moară.
Omilie
Ca duminica trecută, textul
evanghelic după Ioan prevăzut pentru liturgia de astăzi, prezintă o reflecție
asupra patimii și morții lui Isus.
Contextul este acela din al
treilea și ultimul Paști petrecut de Isus la Ierusalim, când mai marii
preoților s-au decis să-l condamne la moarte (cf. In 11,53) după intrarea
mesianică în cetatea sfântă aclamat de mulțime (cf. In 12,12-19). Ca în fiecare
an cu ocazia marilor sărbători sunt urcați la Ierusalim și niște greci (héllenes),
care nu sunt evrei, ci niște păgâni, care cu siguranță auziseră vorbindu-se de
Isus, despre caracterul profetic, despre autoritatea sa adresându-se mulțimii. Isus
a cunoscut un oarecare succes care i-a dus faima, dar și dușmani înverșunați. Acest
succes i-a neliniștit mai ales pe oamenii religioși, dornici să înfrâneze și să
stingă mișcarea provocată de predica lui Isus. Aceștia mai înainte spuseseră:
„Iată, lumea s-a dus după el” (In 12,19), cerând să facă ceva pentru Isus, de
a-i rezolva problema o dată pentru totdeauna.
Păgânii prezenți la Ierusalim,
interesați să-l întâlnească pe Isus, apropiindu-se de Filip (discipolul cu nume
grec, provenind din Betsaida Galileei, un oraş locuit de mulţi greci) îl
întrebă: „Vrem să-l vedem pe Isus”. Isus este în cetatea sfântă; ceea ce nu
este ușor unul rabin de a se întâlni cu păgâni; nu este în conformitate cu Legea,
căci nu respectă normele de puritate. Filip, ezitând, merge până la Andrei,
ucenicul cel mai intim a lui Isus, primul chemat la urmare de apostol conform
evangheliei a patra (cf. In 1,37-40); apoi cei doi împreună se decid să se
prezinte la Isus. Ioan ascultându-i, în capacitatea sa de a reflecta și de a
citi evenimentele își dă seama că întrebarea este o profeție referitoare la
păgâni: și ei pot fi discipolii săi, de a crede în el, făcând parte din
comunitate.
Viaţa lui se apropie de final,
moartea este decretată de autoritatea legitimă a comunităţii religioase, a „bisericii”
sale, dar Isus reușește să se vadă dincolo de moarte, dimpotrivă reușește să vadă
în moartea sa o rodnicie nemaiauzită: „A venit ceasul că Fiul Omului să fie
glorificat”. Ceasul morții sale pe cruce este ceasul gloriei, epifania iubirii
sale trăite în extrem pentru toți oamenii (cf. In 13,1). Acea oră despre care
la Cana a spus mamei sale: „Ceasul meu nu a sosit încă” (In 2,4), acel ceas
care se anunță pe cel apropiat și spre care merg doritor, acel ceas „ora sa”
(In 7,30; 8,20), în cele din urmă a sosit. Este ceasul decisiv, care începe în mod solemn noul timp de credință, de
adorarea lui Dumnezeu (cf. In 4,21.23), de salvarea morților și a viilor (cf.
In 5,25-29).
Pentru a revela, Isus recurge la o
scurtă asemănare, pronunţat cu mare autoritate: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă
bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare,
aduce rod mult”. Iată necessitas patimii
și morții, a crucii sale. Moartea sa este o sămânță, căzută la pământ, îngropată,
murind ca o sămânță și dând naștere la o nouă plantă care își multiplică semințele
într-un spic. Așa Isus citește propria moarte și așa se revelează și pentru
noi, bărbați și femei urmându-l pe el; devine necesar să murim, căzând pe
pământ și dispărând pentru a da roade. Este o lege biologică, dar este și un
semn al oricărei schimbări spirituale: adevărata moarte este sterilă pentru
cel ce nu dă, pentru cel care nu își pierde propria viață dar vrea să o
păstreze cu grijă, pe când a da viața până la moarte este calea vieții
abundente pentru noi și pentru alții. Creştinul care vrea să fie slujitorul
Domnului, care spune că îl iubeşte pe Domnul, trebuie simplu să accepte acest
fel de moarte, să accepte această cădere, să îmbrăţişeze această ascundere. Și
atunci nu va fi singur, dar va avea pe Isus alături de el, va fi precedat de
Isus, care îl va purta unde este el, adică în sânul lui Dumnezeu, în viața
veșnică.
Cu această credinţă, cu această
convingere Isus, chiar dacă este tulburat de moarte iminentă, știe să spună
„amin”, știe să spună „da” la acel ceas care este ora sa. Pentru aceasta chiar
și rugăciunea lui Isus așa de expresivă de sinoptici: „Abba, Tată! Pentru tine
totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta!” (Mc 14,36; cf. Mt
26,39; Lc 22,42). În a patra evanghelie devine un strigăt de victorie: „Pentru
aceasta am ajuns la ceasul acesta” și o invocație: „Tată, preamăreşte numele
tău!” Și iată ca răspuns, coboară din cer asupra lui o voce, ca o promisiune și
un sigiliu: „L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări!”. Este vocea Tatălui
care confirmă pe Fiul său Isus: ceasul crucii este ceasul gloriei. Pentru acesta
Isus a exclamat: „acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei
lumi va fi aruncat afară iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ” cum a făcut
șarpele înălțat de Moise (cf. Num 21,4-9; In 3,14), „îi voi atrage pe toţi la
mine”.
Pe toți, iudei și greci, toți
atrași de el vor putea să-l vadă, dar pe cruce, în timp ce el își dă viața
pentru întreaga omenire. Acesta este răspunsul lui Isus celor ce doresc să-l
vadă.
(pr. Enzo Bianchi [22.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu