“Domnul mi-a dat darul
inestimabil de a readuce la viaţa în el multe popoare, prin opera mea, şi de
a-i conduce la plinătatea vieţii creştine” (Confesiunea sfântului Patriciu, PL 53, 809).
Patriciu nu s-a născut în
Irlanda, ba chiar primul contact cu acest pământ minunat a fost pentru el
destul de neplăcut.
Avea doar 16 ani când piraţii
l-au smuls din Marea Britanie, pământul său, şi l-au vândut ca sclav pe
coastele nordice ale Insulei Verde unui necunoscut, probabil un şef de
trib.
Un vis spulberat
A fost perioada cea mai grea din
viaţa sa. Gândul îi revenea mereu la casa părintească, la mama, o creştină
dintr-o bucată, şi la tatăl său, diacon al comunităţii Bannhaven Taberniae,
unde Patriciu se născuse, în 385, şi unde primise o educaţie destul de elevată.
Poate că în acea perioadă a visat
să conducă şi el o comunitate creştină, ca şi tatăl său, sau să devină călugăr,
pentru a răspândi evanghelia, dar acum timpul visării apusese în mod tragic! Se
afla într-un ţinut străin, în mijlocul unui popor neîncreştinat încă, de la
care nu înţelegea nici un cuvânt, şi, în plus, trebuia să-şi petreacă zilele
supraveghind animalele, lucru pe care nu-l făcuse niciodată în viaţa sa.
De două ori a încercat să fugă,
dar inutil. Să fi avut dubii că Dumnezeu îl voia tocmai în acel ţinut şi în
mijlocul acelui popor? Probabil. Dar, încetul cu încetul, adaptându-se la
obiceiurile stăpânilor şi învăţându-le limba, şi-a dat seama că ei nu erau
chiar atât de primitivi cum i se păruseră la început. Chiar în organizarea lor
tribală descoperea ceva nobil şi raporturile dintre familii şi dintre triburi
erau impregnate de respectul reciproc.
Desigur, le lipsea credinţa
creştină, adorau încă idolii, dar ce ar fi putut face el singur şi fără vreo
experienţă în acest sector? Şi apoi, nu era el un sărman sclav? Ce sens avea
şederea sa prelungită în această ţară străină? Trebuia să fugă cu orice preţ. A
organizat, pentru a treia oară, un plan de fugă care i-a reuşit în mod perfect.
Erau deja şase ani de când trăia departe de casă.
La şcoala sfântului Gherman
Nu ştim dacă corabia l-a adus în
patrie sau l-a lăsat pe coastele franceze. Se ştie însă sigur că, la un moment
dat, Patriciu se află la Auxerre, aproape de sfântul episcop Gherman (+ 448),
un om cu o cultură foarte solidă şi de o mare sfinţenie, care, la rândul său,
fusese în Anglia pentru a restabili pacea în acea Biserică tulburată de erezia
pelagiană.
Sfântul Gherman l-a primit cu
plăcere pe tânărul britanic şi i-a ascultat cu mult interes relatarea
peripeţiilor. El a descoperit în acestea degetul providenţei. Cine mai bine
decât el, care cunoştea din propria-i experienţă limba şi obiceiurile celţilor
şi ale irlandezilor, ar fi putut să-i aducă la credinţa creştină? Este adevărat
că, în Irlanda, papa Celestin trimisese deja un episcop, dar acesta nu a reuşit
să ajungă şi la inima acelor oameni.
Ideea nu i-a displăcut lui
Patriciu care, după ce şi-a completat la Auxerre formaţia sa creştină şi
culturală sub conducerea sfântului episcop, a mers pentru un timp la Lérins,
centru monastic de faimă europeană, lângă Provenza, unde s-a cufundat cu toate
energiile sale în viaţa monastică, convins fiind că numai cu această carismă va
reuşi să planteze Biserica într-o manieră durabilă în mijlocul populaţiei din
Irlanda.
Trăind împreună cu ei şase ani, a
învăţat că există o mare diferenţă între psihologia insularilor adunaţi în
interiorul unei culturi mai familiare şi mai statice, şi aceea a locuitorilor
de pe continent, mereu implicaţi în evenimente istorice mai agitate şi de largă
amplitudine. Pentru aceasta, a dorit să viziteze numeroase mici mănăstiri din
insulele tireniene, aproape de actuala Toscana, şi să vadă cu proprii ochi
metoda folosită de acei călugări pentru încreştinarea locuitorilor
insulelor.
Evanghelizatorul insulei
Să fi făcut în acea perioadă şi o
vizită la Roma? Să se fi întâlnit personal şi cu papa? Este posibil, însă nu se
ştie acest lucru cu exactitate. Ştim, în schimb, cu siguranţă, că, în anul 432,
datorită morţii lui Paladiu, primul episcop al Irlandei, Patriciu a fost numit
succesorul său şi, de aceea, a plecat de îndată cu un grup de călugări spre
locul său de misiune. Stabilindu-se la Armagh, a început să-şi pregătească
planurile.
Irlanda, spre deosebire de
Anglia, nu a cunoscut niciodată dominaţia romană şi, deci, nu exista pe insulă
nici o structură socială pe care să se bazeze pentru începerea evanghelizării.
Locuitorii acesteia erau împărţiţi în clanuri, foarte unite în interiorul lor
şi, în acelaşi timp, foarte deosebite unele de altele. Ele îşi aveau propria
civilizaţie şi propria ordine tribală de care erau foarte legate.
Patriciu s-a apropiat personal de
conducătorii clanurilor, ajutat şi de faptul că le cunoştea foarte bine şi
limba şi obiceiurile. Le-a ridicat prima abaţie şi le-a propus să construiască
şi altele în folosul populaţiei. S-a ajutat chiar de ei pentru construcţia lor
şi i-a făcut, în acelaşi timp, coresponsabili de întreţinerea lor. Nu i-a fost
prea greu să le şi umple cu tineri irlandezi, pe care îi educa cu ajutorul
călugărilor.
Conducătorii de trib, respectaţi
pentru rolul lor, au fost primii care au îmbrăţişat credinţa, trăgând după ei
propriul clan. Abaţiile se înmulţeau şi în jurul lor se ridicau locuinţele
conducătorilor şi ale poporului, embrioni ai viitoarelor oraşe.
Călugării, sub înţeleapta
conducere a lui Patriciu, vor reuşi astfel să înglobeze în credinţa creştină
tot ceea ce religiozitatea anterioară conţinea pozitiv, îndepărtând, încetul cu
încetul, tot ceea ce era inconciliabil cu ea. Această capacitate genială a lui
Patriciu de a se contopi cu sufletul irlandez şi de a-l înţelege până în
profunzimile lui explică de ce predicarea noii credinţe nu a avut nici un
martir în acest ţinut, cu toate că locuitorii săi au fost un popor de
războinici, lucru dovedit chiar în luptele ce aveau loc între ei. Astfel,
civilizaţia monastică a găsit modul de a se întrupa în viaţa acestui popor
generos şi orgolios, fără să provoace traume în raport cu trecutul său.
Patriciu îşi alegea călugării şi
preoţii dintre tinerii locului. Între ei nu era mare diferenţă, deoarece
preoţii călugări exercitau cu dăruire ministerul pastoral şi preoţii diecezani
trăiau cu plăcere alături de călugări în jurul episcopului. Acesta, la rândul
său, ori era abatele, ori era un călugăr ales de abatele însuşi, şi deci
încredinţat responsabilităţii sale. Deasupra tuturor veghea figura paternă şi
carismatică a lui Patriciu.
El străbătea insula în toate
direcţiile, pentru a se asigura că mănăstirile şi diecezele, legate între ele,
vor fi centre de viaţă evanghelică la înălţimea carismei şi a misiunii lor.
În ultimele zile ale vieţii sale,
contemplând opera pe care Dumnezeu o realizase în insulă, exclama plin de
emoţie: “De unde mi-a venit mie această înţelepciune, pe care n-am avut-o la
început? Eu nici măcar nu ştiam să număr zilele, nici nu eram capabil să mă
bucur de Dumnezeu. Cum mi-a fost dat, aşadar, un dar aşa de mare şi mântuitor,
cum este acela de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu? Cine mi-a dat putea să-mi
părăsesc patria şi părinţii, să refuz onorurile care mi-au fost oferite şi să
vin în mijlocul populaţiei Irlandei şi să predic evanghelia, suportând
batjocurile necredincioşilor şi infamia exilului, fără să mai pun la socoteală
numeroasele persecuţii ce au însemnat lanţuri şi închisoare? Aşa mi-am jertfit
propria-mi libertate pentru mântuirea altora! Şi dacă aş fi demn de aceasta,
sunt gata să-mi dau, fără ezitare şi cu multă bucurie, viaţa pentru numele său.
Dacă Domnul îmi va face acest har, doresc să-mi consacru toate puterile mele
pentru această cauză” (Confesiunea sfântului Patriciu, PL 53, 809).
Patriciu şi-a încheiat în pace
viaţa, în Ulster, în anul 461, la Down, care va primi ulterior numele de
Downpatrick. Misiunea sa se împlinise pe deplin, dacă ţinem cont de faptul că
nimeni până astăzi nu a reuşit să smulgă creştinismul din inima locuitorilor
Insulei Verzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu