Sfânta Agata (+250), fecioară martiră

Sfânta Agata (1635) - de Andrea Vaccaro

 

“(Fecioara) este, prin însăşi existenţa ei, martora unui echilibru pe care creştinismul l-a restabilit: egalitatea dintre bărbat şi femeie. Căci dacă feciorelnicul este deja mare lucru, în fecioară frumuseţea este dublată, întrucât femeia este înclinată în mod natural să se sprijine pe bărbat. Aşa cum floarea, chiar de la început, este tăiată şi oferită pe altar, fecioara cântă măreţia sufletului uman făcut pentru cer, acel cer în care noi vom fi nu atât ca bărbat şi femeie, ci ca îngeri” (Lubich C., Scritti spirituali 1, Ed. Città Nuova, Roma 1978, p. 129).

 

Dacă aceasta este adevărat şi astăzi, când fecioarele sunt apreciate mai mult pentru operele sociale decât pentru mărturia evanghelică, cu atât mai mult era în primele timpuri ale creştinismului, când, prin noul lor stil de viaţă, erau o erupţie a divinului în mijlocul unei lumi aflate în descompunere.

 

Nu avem multe informaţii sigure din punct de vedere istoric despre sfânta Agata. Ea s-a născut la Catania (de asemenea, Palermo se consideră locul ei de naştere) dintr-o familie nobilă şi tot aici a fost martirizată, la data de 5 februarie a anului 250, în timpul persecuţiei lui Decius. Cât priveşte restul, avem numai cele trei texte de la jumătatea secolului al V-lea, două greceşti şi unul latin, la rândul lor, avându-şi, probabil, originea într-un text mai vechi, care s-a pierdut.

 

Relatarea tradiţiei

 

Conform tradiţiei, Agata, nume grec ce înseamnă “bunătate”, i s-a consacrat lui Dumnezeu încă de copilă şi a refuzat de mai multe ori oferta de căsătorie. De ea însă se îndrăgosteşte Quintian, guvernatorul cetăţii, şi acesta îşi pune în mişcare toate resursele pentru a o convinge să se căsătorească, dar nu reuşeşte.

 

A recurs atunci la alte mijloace, arestând-o pe Agata pentru că era creştină şi constrângând-o să trăiască alături de o magiciană care trebuia să o convingă să cedeze în faţa voinţei guvernatorului. Dar şi această tentativă a eşuat. Agata rămânea fermă în hotărârea ei şi afirma cu tărie că niciodată nu va ceda dorinţelor acelui bărbat. Quintian a hotărât atunci să o aducă în faţa tribunalului.

 

Dialogul, relatat de passio, deşi nu este istoric literă cu literă, reflectă gândul comun prezent între creştinii primelor veacuri şi are chiar şi o oarecare frumuseţe literară.

 

Judecătorul îi spune: “Care este condiţia ta?”

 

Agata îi răspunde: “Sunt liberă şi nobilă din naştere, cum o dovedesc toate rudele mele”.

 

“Dacă eşti liberă şi nobilă, de ce duci o viaţă de sclav?”

 

“Eu sunt sclava lui Cristos şi numai pentru aceasta accept condiţia de sclavă”.

 

“Dacă tu ai fi cu adevărat liberă şi nobilă, nu te-ai umili până la a lua titlul de sclavă”.

 

“A fi sclav al lui Cristos este nobleţea supremă”.

 

Acesta a fost primul interogatoriu, deoarece Quintian a voit să tragă de timp în speranţa secretă că o va face să mai reflecteze.

 

Câteva zile mai târziu, a chemat-o din nou şi, văzând că nimic nu se schimbase, a hotărât ca ea să fie torturată. A fost întinsă pe un cavalet şi biciuită. Dar nici în timpul chinurilor atroce ea nu a voit să-l renege pe Mirele ei.

 

Orbit de furie, guvernatorul a ordonat să-i fie smulşi sânii. Atunci tânăra i-a adresat aceste cuvinte de foc: “Tiran nemilos, nu te ruşinezi să mutilezi astfel o femeie? Şi tu ai supt la sân atunci când ai fost copil”.

 

Mutilată în felul acesta, ea a fost dusă din nou în carceră, dar în timpul nopţii i-a apărut un bărbat – era sfântul Petru – şi a vindecat-o. “Cine eşti tu, – l-a întrebat Agata – că ai venit până aici ca să-mi vindeci rănile?” El i-a răspuns: “Nu te teme, fiică, deoarece eu sunt apostolul Domnului tău”. Şi ea, deschizându-şi atunci braţele şi îndreptându-şi privirea spre cer, s-a rugat astfel: “Doamne Isuse Cristoase, bunule învăţător, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să înving chinurile călăilor; porunceşte ca eu să ajung fericită în gloria ta nepieritoare”.

 

Întorcându-se vindecată la tribunal, Quintian nu ştia dacă trebuie să se bucure văzând-o încă aşa de frumoasă sau să se umple de furie datorită seninătăţii şi hotărârii ce se citeau pe chipul ei. A încercat cu cele bune, promiţându-i bunăstare pământească şi multe onoruri, dar când a văzut că orice propunere a sa cădea în dispreţ, s-a decis să distrugă ceea ce nu putea să obţină. A hotărât ca trupu-i gol să fie aşezat şi rostogolit pe cărbuni aprinşi.

 

Agata nu se plângea, ca şi cum ar fi intrat deja în glorie, lăsându-şi acolo cele la care renunţase, dar între timp un cutremur a cuprins oraşul şi prăbuşirea unei aripi a edificiului a îngropat doi dintre călăi. Toţi au luat-o care încotro, în timp ce creştinii adunau trupul martirei şi îl depuneau într-un sarcofag nou, pentru a-i cinsti fecioria.

 

În oraş nu se mai vorbea despre altceva, şi chiar necreştinii blestemau cruzimea lui Quintian şi reflectau asupra puterii supraomeneşti a creştinismului, care dădea atâta forţă până şi unor copile atât de fragile.

 

În anul următor, Muntele Etna şi-a deschis cu violenţă gura de foc, lansând ameninţător un fluviu de lavă spre cetatea cataneză; creştini şi necreştini, au alergat la mormântul sfintei Agata, au luat giulgiul ce îi acoperea faţa şi l-au purtat în procesiune în faţa fluviului de lavă, care şi-a oprit astfel înaintarea.

 

Cultul sfintei Agata s-a răspândit foarte repede, atât în Biserica occidentală, cât şi în cea orientală şi chiar până în Africa occidentală. Ea a ajuns să fie invocată în religiozitatea populară ca protectoare împotriva focului vulcanilor şi a altor incendii şi împotriva bolilor de sân.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/309/Sf-Agata-fc-m-.aspx).