Bernanos nu s-a
îndoit vreodată că durerea în persoana lui Cristos şi în imitarea sa are
dimensiuni de expiatorii. Este de ajuns să citim paginile din Jurnalul unui
paroh de ţară, unde „drăguţa tovarăsă a preotului răspopit” face mărturisirea
sa:
„Şi când nu mai
sunt în stare de nimic, când nu mă mai ţin picioarele, cu nesuferita mea durere
de şale, mă duc să mă ascund într-un colţ, singură-singurică şi – o să râdeţi –
în loc să-mi povestesc lucruri vesele, lucruri care să mă încurajeze, mă
gândesc la toţi oamenii aceia la fel ca mine, pe care nu-i cunosc, şi sunt
destui, pământul e mare! – cerşetori care bat străzile pe ploaie, copiii
pierduţi, bolnavii, nebunii din ospiciu care urlă la lună, şi alţii şi alţii!
Mă strecor printre ei, încerc să mă fac mică, şi nu numai printre cei vii,
ştiţi?, ci şi printre morţii care au suferit şi printre cei care vor veni şi
care vor suferi ca şi noi… Dar de ce? De ce să suferim? întreabă toţi… Mi se
pare că întreb şi eu o dată cu ei, cred că-i aud, parcă aud un murmur nesfârşit
care mă leagănă. În clipele acelea nu mi-aş schimba locul nici măcar cu un
milionar, mă simt fericită” (G. BERNANOS, Journal d'un curé de campagne, 1252).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu