Întruchipările diavolului în Biserică

 

 „De n-ar fi fost Domnul cu noi când s-au ridicat oameni asupra noastră [...] ar fi trecut peste noi ape învolburate” (Ps. 124/123,2-5).

 

Isus le recomandă explicit creştinilor să cultive „prudenţa şerpilor“, şi nu doar blândeţea porumbeilor. Creştinul nu poate trăi, de aceea, cufundat într-o reverie senină ce anticipează euforic lumina veşnicei dimineţi. Este mai recomandabil ca el să rămână în alertă, exercitându-şi discernământul nu doar asupra propriilor acţiuni, ci şi asupra creaturilor care îi pot influenţa viaţa şi alegerile – fie acestea vizibile sau invizibile.

 

Deşi arta de „a discerne spiritele“ nu este complet naturală, fiind susţinută de un har special, inteligenţa critică şi examinarea atentă a conştiinţei sunt mai apropiate de virtutea prudenţei decât obişnuinţa de a-ţi păstra cugetul odihnit în câteva clişee pioase sau de a te lăsa purtat de valul unui „creştinism colectiv“ care ar fi, inevitabil, victorios. Nu toate lucrurile tind în egală măsură către bine şi este o iluzie să-ţi închipui că răul ar fi inevitabil transformat, la un moment dat, în bine, printr-o alchimie de neocolit a destinului, sau că Raiul ar fi pretutindeni, fără a mai fi nevoie de alegeri dificile. O asemenea concepţie este confortabilă, pentru că justifică evitarea deciziilor celor mai dureroase, dar se bazează pe un fals determinism, care conduce la sofisme primejdioase.

În secolul al XX-lea, diavolul a fost identificat mai ales cu Răul absolut al totalitarismelor. În raport cu Răul radical ce a atins proporţii cosmice în dictaturile totalitare şi în crimele de masă, răul trivial al meschinăriei, furtişagului, egoismului, manipulării mărunte şi ipocriziei pare o bagatelă. Aceasta este o altă faţetă a „banalizării răului“ produse de totalitarisme: micii şarlatani şi pungaşi se strecoară aproape nevăzuţi pe lângă ecranul grandios pe care sunt proiectate numai „marile rele ale istoriei“.

 

Cu toate acestea, deşi un creştin trebuie să-şi păstreze simţul proporţiilor şi să nu dramatizeze orice rău mărunt, uneori există şi rele care, deşi nu par grandioase sau terifiante, pot ruina viaţa spirituală şi pot pune în pericol chiar mântuirea sufletului. Diavolul e o creatură inteligentă, versatilă şi plină de tactică,care nu ezită să se manifeste sub cele mai diferite forme, de la cele mai stridente şi mai zgomotoase până la cele mai subtile şi mai diafane. În fapt, specificul acţiunii diabolice este tocmai insinuarea, sugestia ambiguă şi perfidă care se strecoară furtiv în sfera voinţei umane şi influenţează alegerile fără zgomot.

 

Întruchipările cele mai diafane ale diavolului sunt, în opinia celor mai experimentaţi duhovnici, prezente mai ales în Biserică – prin Biserică înţelegându-se ansamblul tuturor creştinilor, şi nu numai clerul. Diavolul ştie că un creştin experimentat în discernerea binelui de rău s-a deprins să-i observe pe agenţii săi evidenţi: persoanele inteligente şi răuvoitoare care deţin putere şi influenţă şi care îşi pot manifesta nestingherit cruzimea, la adăpostul „relaţiilor“ care le asigură impunitatea. Dar, pentru a ataca fortăreaţa unui suflet „experimentat“, diavolul inventează de obicei ispite mai subtile, deghizându-şi agenţii în aparenţe mai luminoase, mai spirituale şi mai gingaşe. Acesta este diavolul care se preface în „înger de lumină“, despre care vorbeşte tradiţia spirituală creştină. Efectul acţiunii sale asupra sufletului poate fi acela că sufletul este inundat de euforii ciudate sau de patimi grele ce pot purta chiar masca zelului religios, dar sunt complet iraţionale şi nepotrivite cu vocaţia, personalitatea sau propria stare de viaţă.

 

Diavolul care se manifestă ca „înger de lumină“ nu apare doar sub forme spectrale, de pildă, ca un demon visat sau imaginat care s-a deghizat în Isus Cristos şi pretinde supunere totală. De multe ori, diavolul subjugă agenţi umani cu ajutorul unor ispite care le speculează orgoliul, promiţându-le o influenţă şi o dominaţie ieşite din comun şi transformându-le apoi în instrumentele sale. Şi cu cât instrumentul uman are o faţadă mai cucernică, aşa cum se întâmplă uneori la creştinii plini de evlavie exterioară, cu atât este mai potrivit pentru proiectul diavolului de a-şi deghiza ispitele sub cele mai amăgitoare forme concrete. Aceasta nu înseamnă, desigur, că orice om evlavios trebuie suspectat ca agent al diavolului, ci doar că vigilenţa nu trebuie să scadă nici în raport cu asemenea creaturi, pentru a nu oferi un credit riscant celor care, sub o mască senină şi sfântă, induc, de fapt, insinuări diavoleşti.

 

În fapt, ipocrizia, orgoliul şi talentul manipulativ sunt principalele atribute pe care diavolul le preţuieşte la agenţii săi umani – şi, aşa cum s-a observat de multe ori, ipocrizia nu e niciodată atât de rafinată ca atunci când lasă în urmă o mireasmă de pietate angelică sau de „respectabilitate religioasă“. Corruptio optimi, pessima (Coruperea celor mai buni este cea mai rea dintre toate), scrie Papa Francisc cu referire la corupţia persoanelor consacrate. Vinul fariseilor face deliciul suprem al diavolilor în infern – observă şi C. S. Lewis, într-o nuvelă în care schiţează cu umor şi realism teologic o petrecere a demonilor.

 

Sufletul uman nu este totuşi dezarmat complet în faţa ispitelor subtile ale diavolului. În general, acţiunea unui agent „religios“ al diavolului lasă în suflet fie impresia unei goliciuni interioare ciudate, ca şi când sufletului i s-ar fi furat ceva care îi oferea sens şi motivaţie spirituală, fie o euforie suspectă care poate stimula artificial viaţa de rugăciune, dar numai pentru scurt timp şi cu preţul de a pustii sufletul de orice motivaţie mai profundăde a-l căuta pe Dumnezeu. De multe ori efectul pe termen lung pe care diavolul i-l induce sufletului este dezolarea spirituală, adică atracţia excesivă şi idolatră către lucruri create, dorinţa de a fi apreciat numai de creaturi, şi înclinaţia către risipirea de sine.

 

Prin contrast, acţiunea unui agent al lui Dumnezeu asupra sufletului poate lăsa în urmă fie efectul unei uşoare mustrări, care poate fi dureroasă pe moment, ca o trezire la luciditate după o euforie întemeiată pe iluzii, dar care regenerează în realitate viaţa interioară şi ajută sufletul să trăiască mai matur în lumina adevărului (Sf. Paul numea această stare o „întristare după voia lui Dumnezeu“), fie o consolare profundă care durează mult timp şi care poate fi o sursă de pace şi de regăsire interioară cu Dumnezeuşi în alte momente de tulburare.

 

Probabil că cei mai periculoşi agenţi ai diavolului sunt cei pe care psihologia îi numeşte „psihopaţi“. Aceştia îşi deghizează de obicei sub aparenţe bonome, inteligente şi atrăgătoare o aroganţă şi o meschinărie patologice, precum şi talentul de a manipula emoţiile altora. Dacă un psihopat ajunge, de pildă, să deţină o autoritate religioasă, conferită, în funcţie de confesiune, de sutană, reverendă sau colar, poate deveni una dintre cele mai periculoase fiinţe de pe pământ. El poate nu doar să abată sufletele de la căutarea lui Dumnezeu, ci şi să le subjuge faţă de interesele lui, care pot varia de la lăcomii materialiste urmărite cu un instinct de „prădător“ calculat până la dorinţe promiscue. Cu toate acestea, cum psihopatul e inconsecvent, plictisindu-se repede de orice şi schimbându-şi des raza de acţiune şi ocupaţia, se poate sabota singur la un moment dat. Diavolul are, ca orice creatură, limitele lui şi nu se poate ascunde la nesfârşit nici în spatele aparenţelor „blânde şi inteligente“ ale unui astfel de instrument. Prezenţa diavolului, chiar şi în Biserică, nu este, de fapt, un motiv de spaimă sau de anxietate pentru cel care crede în suveranitatea lui Cristos.

 

Diavolul nu poate domina niciodată în Biserică – în fapt, nu are nici o autoritate în faţa Domnului şi păleşte în faţa umilinţei Sfintei Fecioare. Şi chiar şi atunci când amăgeşte cu succes un suflet credincios, la un moment dat, Cristos vine în ajutorul său, mai ales dacă acesta îl caută sincer şi liber. Nici chiar cursele diavolului deghizat într-un „bun creştin“ nu pot avea eficacitate decât pe termen scurt – mai devreme sau mai târziu, acţiunea lui înşelătoare e demascată.

 

Totuşi, este înţelept ca omul să încerce săprevină şi să evite asemenea curse, sau cel puţin să le respingă, dacă au reuşit să-i cauzeze deja prejudicii spirituale şi morale. Veghea creştinului aflat în aşteptarea lui Cristos include şi vigilenţa continuă faţă de strategiile maliţioase ale diavolului şi o rezervă prudentă şi mai degrabă circumspectă faţă de „lupii răpitori“ deghizaţi în „piei de oaie“ (Mt 7,15). Un creştin credul, care se închină entuziast în faţa oricărei aparenţe de bunătate şi sfinţenie, poate fi o pradă uşoară a diavolului – mai ales a întruchipărilor sale bine disimulate sub o sfinţenie prefăcut.

 

(Tereza-Brînduşa Palade, „Întruchipările diavolului în Biserică”; sursa:

http://www.observatorcultural.ro/Intruchiparile-diavolului-in-Biserica*articleID_29978-articles_details.html).