Lucrurile
care par să despoaie de sens viaţa omului includ nu numai suferinţa, ci şi
moartea. Nu încetez să repet că singurele aspecte ale vieţii cu adevărat efemere
sunt potenţialităţile; dar, de îndată ce sunt actualizate, ele devin realitate
în chiar acel moment; sunt salvate şi livrate trecutului, unde sunt în
siguranţă şi ferite de efemeritate. Căci în trecut nimic nu este pierdut
definitiv, ci totul este depozitat în mod irevocabil.
Astfel,
efemeritatea existenţei noastre cu niciun chip nu o face să fie fără sens. Dimpotrivă,
ea întemeiază responsabilitatea noastră, căci totul pivotează în jurul faptului
de a deveni conştienţi că posibilităţile sunt în mod esenţial tranzitorii. Omul
alege permanent din mulţimea de potenţialităţi prezente; pe care dintre acestea
le va condamna la nefiinţă şi pe care le va actualiza? Ce alegere va deveni
realitate o dată pentru totdeauna, o nemuritoare „urmă în nisipul timpului”? În
fiecare clipă, omul trebuie să decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi
monumentul existenţei sale.
De
obicei, fireşte că omul ia în considerare numai miriştea efemerităţii şi trece cu
vederea grânarele pline ale trecutului în care şi-a salvat o dată pentru
totdeauna faptele, bucuriile, dar şi suferinţele. Nimic nu mai poate fi
nimicit; nimic nu mai poate fi destrămat. Aş spune că a fi fost este cel mai sigur mod de a fi.
Logoterapia,
ţinând cont de efemeritatea fundamentală a existenţei umane, nu este pesimistă,
ci activistă[1]. Ca
să exprimăm în mod plastic asta, am putea spune că pesimistul se aseamănă cu un
om care se uită cu teamă şi tristeţe cum calendarul său de perete, din care
rupe în fiecare zi câte o pagină, devine tot mai subţire cu fiecare zi. Pe de
altă parte, persoana care atacă problemele vieţii în mod activ este asemenea
unui om care dă la o parte următoarea filă a calendarului şi o aşază frumos, cu
grijă, dimpreună cu cele rupte mai înainte, după ce a aşternut pe spatele ei
câteva note despre ziua respectivă. El poate reflecta plin de mândrie şi
satisfacţie la întreaga bogăţie cuprinsă în aceste note, la întreaga sa viaţă,
pe care a trăit-o la maximum. Ceva mai conta pentru el dacă observă că
îmbătrâneşte, are el vreun motiv să-i invidieze pe tinerii pe care-i vede sau
să se gândească plin de nostalgie la tinereţea sa pierdută? Pentru ce să
invidieze o persoană tânără? Pentru posibilităţile pe care aceasta le are,
pentru viitorul care îi stă înainte? „Nu, mulţumesc” îşi va zice el. „În locul
posibilităţilor, eu am realitatea trecutului meu, nu numai realitatea muncii depuse
şi a iubirii trăite, ci şi a suferinţelor suportate cu curaj. Aceste suferinţe
sunt chiar lucrurile de care mă simt cel mai mândru, deşi nu sunt de invidiat”[2]. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 133-134).
[2] Evident,
aici Frankl vorbeşte despre sine însuşi, acestea sunt punctul său de vedere şi
mărturisirea sa de credinţă la 79 de ani; ceea ce nu înseamnă că această atitudine
nu ar fi de găsit şi în viaţa altora sau că posibilitatea unei astfel de
atitudini nu rămâne deschisă multor altora. Frankl chiar face, prin
mărturisirea sa, o invitaţie către cititor de a îmbrăţişa acelaşi punct de
vedere (n. trad.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu