„A văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt” (In 20,1). Totul din fugă. Mormântul era gol. O veste cutremurătoare şi fascinantă aleargă fără oprire din ziua în care mormântul gol a surprins lumea. O piatră mare fusese pusă pe mormânt ca să închidă pentru totdeauna gura aceluia care strigase istoriei: curaj!
Maria, suprinsă în faţa acestui fapt de neînţeles, duce mărturia sa ne mai auzită, tuturor trecătorilor prin timp: „L-au luat pe Domnul din mormânt” (In 20,2). Găsise mormântul golit, pe care ea îl credea plin de moarte. Nu reuşea să se convingă pe sine, nici discipolii nu reuşeau să înţeleagă ce înseamnă a învia din morţi.
Fuga apostolilor înseamnă dorinţa de a găsi o cale de ieşire din moartea îndurată. Două mii de ani de creştinism şi cursa continuă. Misterul central al credinţei noastre, absurditatea unei morţi învinse de iubirea lui Dumnezeu, este greu de vestit, chiar cei care se declară credincioşi adesea ridică un zid în faţa provocării vieţii de dincolo, unde omul învinge putrezirea trupului.
Biserica Paştelui poartă semnele învierii şi alege ca vocabular fuga din Evanghelie. Cristos a înviat cu adevărat, aleluia! Aceasta este trecerea: crucea a învins, mormântul e gol şi în cele din urmă triumfă lumea aşteptării posibile. O speranţă care umple ziua de astăzi de optimism bazat pe conştiinţa că poţi conta pe un Dumnezeu care eliberează şi nu oprimă. Învierea deschide o viziune despre lumea reconciliată datorită iubirii Tatălui care în Isus a arăspuns suferinţelor omului.
Cuvântul Paşte este un tezaur de speranţă, vai de Biserică dacă nu este capabilă să-l deschidă oamenilor. Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, a suferit în acest trup, l-a răscumpărat. Acum trupul nostru este locuit de Cristos înviat începutul viitorului, acum istoria este casa lui Dumnezeu. Dacă Cristos a înviat cu adevărat, doliul este la spate, este timpul bucuriei inimii, al încrederii: putem să facem aceasta. Mai multă lumină pentru a învinge întunericul, mai multă forţă pentru mâine, nici un bocet pentru un timp trecut şi pierdut.
Paştele provoacă urări de bine şi învinge tristeţea cuvintelor, a privirilor, a faptelor, a gândurilor. Dacă credinţa în lumina Celui Înviat scade se ofileşte şi speranţa iar oamenii, deşi cred că cred, trăiesc într-o credinţă disperată.
Credinţa în Cel Înviat este căldură a speranţei, este luptă pentru speranţă, înseamnă a lăsa la spate mormântul gol, înseamnă a umbla în bucurie. Toată vestirea celui care crede este o cursă plină de însufleţire. A face parte din întrecere înseamnă a deveni sfinţi şi a râde în faţa vieţii în ciuda dificultăţilor. Lumea are nevoie de înviere pentru a depăşi crucile sale. Are nevoie de răscumpărare, are nevoie de lumină pentru a risipi întunericul.
A ura „Paşte fericit” înseamnă a vedea în perspectivă zile noi de sărbătoare, înseamnă a încuraja pe cel care s-a pierdut pentru a regăsi viaţa, înseamnă a-i mângia pe cei care suferă cu promisiunea că în curând vor fi videncaţi, înseamnă a lăsa liberi prizonierii şi a permite celor exilaţi să se întoarcă acasă. Paştele este recuperarea strălucirii şi luminii speranţei pentru a da sens şi orientare zilelor noastre. Învierea Învăţătorului din Galileea a pătruns timpul şi l-a supus veşniciei. Paştele este a se simţi înviaţi cu Cristos, fiul Celui Preaînalt. Paştele de bucurie care nu şterge greutăţile timpului prezent, dar îl deschide depăşirii definitive.
Cristos a înviat cu adevărat: putem face toate acestea. Cristos este de partea noastră şi datorită lui, moartea a fost învinsă total, vom învinge şi morţile de fiecare zi. (don Gennaro Matino, trad. pr. dr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu