Is 49,1-6; Ps 70; In 13,21-33.36-38p
În profeţia lui Isaia notăm un moment dramatic. Servitorul Domnului este descurajat: „Degeaba m-am trudit, în zadar şi pentru nimic mi-am cheltuit puterile”. Dar chiar şi în această stare de spirit, el îşi arată încrederea în Domnul: „Cu toate acestea, partea ce mi se cuvine este la Domnul şi răsplata mea la Dumnezeul meu”. Şi apoi, cuvântul lui Dumnezeu luminează toată situaţia: acest timp de dificultate este numai condiţia pentru o deschidere mai mare. „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob. Voi face din tine lumina popoarelor, ca să aduci mântuirea mea până la marginile pământului”.
În evanghelie găsim o perspectivă asemănătoare. Primul lucru care s-a spus este dramatic: „Isus a fost cuprins de o nelinişte adâncă şi a spus: adevăr, adevăr vă spun, unul dintre voi mă va vinde”. Misiunea lui Isus cu apostolii părea să se termine cu un faliment: este un eşec teribil, pentru un maestru aşa de bun, să fie trădat de unul dintre discipolii săi, de unul dintre cei doisprezece, cum spune cu insistenţă evanghelia.
Dar Isus nu rămâne la această nelinişte adâncă. Şi el este luminat de Dumnezeu şi, după ce Iuda a ieşit, cuvântul său nu este un cuvânt de învins, ci unul de învingător: „Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el”. Este o viziune divină. Isus vede lucrurile în profunzime, nu se opreşte la aparenţe, el vede chiar şi în acţiunile cele mai înspăimântătoare acţiunea lui Dumnezeu care transformă totul: cea mai profundă umilire este ocazia unei imense glorii. În momentul în care el acceptă toate umilirile, se împlineşte salvarea lumii şi se actualizează profeţia lui Isaia, pentru gloria Tatălui. El este bobul de grâu care acceptă să cadă pe pământ şi să moară, şi astfel, să aducă mult rod: mântuirea divină este dusă până la capătul pământului.
Aceasta este pentru noi o chemare şi, în acelaşi timp, o mare consolare. Domnul Isus, cu patima sa, ne dă posibilitatea să recunoaştem în toate încercările acţiunea divină, să primim orice dificultate ca o ocazie de preamărire a lui Dumnezeu.
Dar nu cu puterile noastre putem noi să realizăm acest lucru. Dacă vrem să-l facem singuri, Isus ne-ar spune ca şi lui Petru: „Tu nu poţi să mă urmezi pentru moment”. Numai atunci când el ne cheamă noi putem să mergem pe acest drum dificil, dar divin. În orice dificultate, Isus ne face să întrevedem că numai prin cuvântul său el ne dă şi harul şi ne uneşte cu el. Şi atunci putem, în credinţă, să ne bucurăm că putem fi uniţi cu el în suferinţă pentru a fi cu el în glorie (cf. Rom 8,17). Este dificil, o ştim din experienţa zilnică. Dar aceasta este vocaţia creştină: să ne unim misterului morţii şi învierii lui Isus pentru a ne transforma pe noi înşine şi a transforma lumea prin răbdare şi prin încredere.
Sfântul Ignaţiu din Antiohia, pregătindu-se pentru martiriu, spunea: „Când voi fi jertfit împreună cu Domnul, atunci voi fi creştin”.
Să cerem harul de a şti să recunoaştem în suferinţe acţiunea lui Dumnezeu care ne transformă viaţa şi ne-o face rodnică. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).
În evanghelie găsim o perspectivă asemănătoare. Primul lucru care s-a spus este dramatic: „Isus a fost cuprins de o nelinişte adâncă şi a spus: adevăr, adevăr vă spun, unul dintre voi mă va vinde”. Misiunea lui Isus cu apostolii părea să se termine cu un faliment: este un eşec teribil, pentru un maestru aşa de bun, să fie trădat de unul dintre discipolii săi, de unul dintre cei doisprezece, cum spune cu insistenţă evanghelia.
Dar Isus nu rămâne la această nelinişte adâncă. Şi el este luminat de Dumnezeu şi, după ce Iuda a ieşit, cuvântul său nu este un cuvânt de învins, ci unul de învingător: „Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el”. Este o viziune divină. Isus vede lucrurile în profunzime, nu se opreşte la aparenţe, el vede chiar şi în acţiunile cele mai înspăimântătoare acţiunea lui Dumnezeu care transformă totul: cea mai profundă umilire este ocazia unei imense glorii. În momentul în care el acceptă toate umilirile, se împlineşte salvarea lumii şi se actualizează profeţia lui Isaia, pentru gloria Tatălui. El este bobul de grâu care acceptă să cadă pe pământ şi să moară, şi astfel, să aducă mult rod: mântuirea divină este dusă până la capătul pământului.
Aceasta este pentru noi o chemare şi, în acelaşi timp, o mare consolare. Domnul Isus, cu patima sa, ne dă posibilitatea să recunoaştem în toate încercările acţiunea divină, să primim orice dificultate ca o ocazie de preamărire a lui Dumnezeu.
Dar nu cu puterile noastre putem noi să realizăm acest lucru. Dacă vrem să-l facem singuri, Isus ne-ar spune ca şi lui Petru: „Tu nu poţi să mă urmezi pentru moment”. Numai atunci când el ne cheamă noi putem să mergem pe acest drum dificil, dar divin. În orice dificultate, Isus ne face să întrevedem că numai prin cuvântul său el ne dă şi harul şi ne uneşte cu el. Şi atunci putem, în credinţă, să ne bucurăm că putem fi uniţi cu el în suferinţă pentru a fi cu el în glorie (cf. Rom 8,17). Este dificil, o ştim din experienţa zilnică. Dar aceasta este vocaţia creştină: să ne unim misterului morţii şi învierii lui Isus pentru a ne transforma pe noi înşine şi a transforma lumea prin răbdare şi prin încredere.
Sfântul Ignaţiu din Antiohia, pregătindu-se pentru martiriu, spunea: „Când voi fi jertfit împreună cu Domnul, atunci voi fi creştin”.
Să cerem harul de a şti să recunoaştem în suferinţe acţiunea lui Dumnezeu care ne transformă viaţa şi ne-o face rodnică. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu