In 20,19-31
Uşile erau închise de frica iudeilor: aşa începe evanghelia celei de a doua duminici a Paştelui. Frica este un semntiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte deja: frica mulţimii care nu îndrăzneşte să vorbească în public despre Isus; frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţiile autorităţilor; frica unor oameni notabili care nu au curajul să se declare în favoarea lui Cristos de teamă să nu fie expulzaţi din sinagogă. În toate cazurile frica este trezită de autorităţi, care sunt ostile lui Isus. Dar dacă frica poate să intre în inima omului aceasta se datorează faptului că aici găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte deci să închizi uşile. Frica intră în profund dacă eşti şantajabil, dacă ceva este mai important decât Isus. Acum o dată ce Isus a înviat, nu mai există motiv de teamă. Chiar şi moartea este învinsă: de ce să ne mai fie teamă?
Pentru a se face recunoscut Cel Înviat alege semnele răstignirii: coasta şi mâinile străpunse. Învierea nu face să se uite crucea: o transfigurează. Urmele răstignirii sunt încă vizibile, pentru că sunt exact ele care indică identitatea Înviatului şi arată drumul pe care ucenicul trebuie să-l parcurgă pentru a-l ajunge.
„Pace vouă” este salutul Domnului înviat. Dar este o pace diferită de cum se gândeşte lumea. Diferită pentru că este darul lui Dumnezeu, nu simplă cucerire a bunăvoinţei omului. Diferită, pentru că merge la rădăcină, acolo unde omul decide alegerea minciunii sau a adevărului. Diferită pentru că este o pace care ştie să plătească preţul adevărului. Pacea lui Isus nu promite să elimine crucea – nici în viaţa creştinului nici în istoria lumii – dar ne face siguri de victoria sa: „Eu am învins lumea” (In 16,33).
Ucenicii trec de la frică la bucurie: „S-au bucurat văzându-l pe Domnul”. Ca şi pacea, şi bucuria este darul Celui Înviat. Este vorba despre o bucurie care îşi înfige rădăcinile în iubire. Pacea şi bucuria sunt în acelaşi timp darul Înviatului şi urmele pentru a-l recunoaşte. Dar este necesar a învinge ataşamentul de noi înşine. Numai aşa nu mai suntem şantajabili şi se trăieşte eliberaţi de teamă. Pacea şi bucuria înfloresc în libertate şi în dăruirea de sine, două condiţii fără de care este imposibil a avea vreo experienţă a prezenţei Înviatului.
Alături de credinţa celorlalţi apostoli, este şi îndoiala lui Toma. Toma a cunoscut dubiul, aşa cum de multe ori se întâmplă, dar aceasta nu l-a împiedicat să ajungă, primul dintre apostoli, la o credinţă deplină: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Nu rareori chiar o mare credinţă trece prin îndoială. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu