Alegerile de viaţă ale lui Carlo Carretto (1910-1988)

Moştenirea lui Carlo Carretto - viaţa, operele, scrierile - este încă actuală şi provocatoare, deoarece este o moştenire "profetică", deci în mod inevitabil incomodă. Nu întâmplător este moştenirea "unui călugăr că Evanghelia în mână, în minte şi în inimă, pentru a o traduce în viaţă. Un călugăr mereu disponibil să vorbească despre Isus şi despre mântuirea veşnică oricui i-ar cere asta. Un slujitor al Bisericii, pentru ca ea să fie tot mai sfântă şi mai aproape de oameni" (C. Carretto, Innamorato di Dio, Assisi, Cittadella, 1991, pag. 365).

 

Carlo Carretto se naşte la 2 aprilie 1910 la Alessandria. Foarte repede, pentru a îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, familia Carretto se mută mai întâi la Moncalieri, unde tatăl obţinuse un post la Căile Ferate, şi puţin după aceea, prin cumpărarea unei case, la Torino. Aici tânărul Carlo, cu fraţii, frecventează parohia şi oratoriul salezienilor: "Oratoriul m-a educat la viaţa lui don Bosco, într-un mod aşa de simplu, aşa spune, încât este făcut înadins pentru cel care vine din popor, care asimilează bine o educaţie esenţială fără prea multe complicaţii: am admirat mereu în salezieni echilibrul între distracţie şi rugăciune".

 

În timp ce frecventează facultatea de filozofie şi pedagogie, începe aprofundarea acelei credinţe care-l inspirase de când era foarte tânăr, şi să se intereseze tot mai mult de apostolat şi de parohie, ajungând la o ţintă fundamentală a parcursului său formativ: înscrierea în Tineretul Acţiunii Catolice (GIAC). Scrie în această privinţă: "Pentru mine mica Biserică ce m-a ajutat să înţeleg marea Biserică şi să rămân în ea a fost Tineretul din Acţiunea Catolică, GIAC cum se spune atunci. M-a luat de mână, a mers cu mine, m-a hrănit cu Cuvântul, mi-a dat prietenia, m-a învăţat să lupt, mi l-a făcut cunoscut pe Cristos, m-a inserat viu într-o realitatea vie".

 

În anul 1933, după întâlnirea fulgerătoare cu Luigi Gedda, cucerit de ideea unui apostolat laic, Carlo întreprinde o serie de activităţi frenetice în GIAC: începând de la căutarea de tineri motivaţi şi doritori să facă lumea mai creştină. Şi atunci când Gedda a preluat preşedinţia de la GIAC, la Roma, i s-au deschis porţile carierei asociative. În anul 1936 este deja vicepreşedinte al GIAC din Torino şi membru al Consiliului superior al asociaţiei.

 

Numit vicepreşedinte al GIAC pentru Italia de Nord - până când ţara este împărţită de război - întemeiază cercuri de tineret, caută cele mai bune persoane care trebuie formate, chiar ca viitori conducători, şi organizează toată activitatea presei asociative cu o serie de reviste pentru ca asociaţia, odată ce se va termina conflictul, să devină orgoliul naţional al tinerilor catolici şi punctul de referinţă al celui care se angajează pentru credinţă.

 

După ce s-a terminat războiul, ca un fluviu umflat face din Acţiunea Catolică (AC) activitatea sa principală şi se dedică să-i organizeze pe tinerii din acea perioadă critică, oferindu-le idealuri şi stimulente pentru un viitor mai bun.

 

Ecoul iniţiativelor sale ajunge la Pius al XII-lea care la 11 octombrie 1946 îl cheamă să conducă GIAC timp de trei ani 1946-1949. Perioadă grea, deoarece Curia Romană, preocupată de rapida înaintare comunistă, vedea importanţa unei asociaţii de tineri militanţi, arzători în credinţă şi siguri în bătăliile civile şi politice. Pentru aceasta aprecia talentul organizator al lui Carretto, iar el, la 12 septembrie 1948, pentru aniversarea a 80 de ani de la întemeierea lui GIAC, aduna în piaţa Sfântul Petru peste 300.000 de "băşti verzi" - era semnul distinctiv al asociaţiei lor - ca semn puternic al prezenţei creştine în societate.

 

Din păcate, pericolul rapid al axei social-comuniste, momentan înlăturat cu alegerile din aprilie 1948, a convins vârfurile ecleziastice şi asociative să schimbe acel mod de a pune lucrurile, căutând să facă din AC reţeaua de sprijin, chiar şi electoral, a Democraţiei creştine. Deşi Giuseppe Lazzati şi dossettianii recomandau distincţia dintre acţiunea catolică şi cea politică - o linie împărtăşită pe deplin de Carretto şi de colaboratorii săi - a prevalat orientarea lui Gedda, deja făuritor al Comitetelor Civice. Aşa încât poziţia lui Carretto şi a grupului său s-a depărtat tot mai mult de cea a lui Gedda şi, în paginile ziarelor lor, îi invitau pe cei înscrişi la o alegere mai religioase: bazată pe o idee de Biserică ce să relanseze primatul credinţei evanghelice asupra catolicismului de faţadă.

 

În anul 1952 despărţirea de Gedda, preşedinte general al AC, a devenit nevindecabilă din cauza propunerii acestuia din urmă de a folosi asociaţia în alegerile administrative de la Roma în sprijinul unei liste civice, care cuprindea şi forţe de dreapta. Aşa-numita "operaţiune Sturzo", puternic contrastată de Carretto - contrar oricărei instrumentalizări politice a AC - nu a ajuns la liman, şi datorită opoziţiei multor ramuri ale AC, dar a determinat în septembrie din acel an demisia sa. Pentru Carretto este ora tăcerii şi a multelor călătorii: în Siria, Liban, Grecia, India, Pakistan, Egipt, Israel, Palestina, până când nu simte a doua chemare: aceea la viaţa contemplativă.

 

La 4 noiembrie 1954, după ce a citit un text al părintelui René Voillaume, întemeietor în anul 1933 al Fraţilor Mici ai lui Isus (comunitate inspirată din spiritualitatea lui Charles de Foucauld), decide să ajungă în deşertul Sahara şi în jurnal scrie: "La 44 de ani a venit chemarea cea mai serioasă din viaţa mea: chemarea la viaţa contemplativă. Ea s-a determinat în cel mai adânc al credinţei, acolo unde întunericul este absolut şi forţele umane nu mai ajută. De data aceasta trebuia să spun da fără a înţelege nimic: «Lasă toate şi vino cu mine în deşert. Nu mai vreau acţiunea, vreau rugăciunea ta, iubirea ta»".

 

La 8 decembrie pleacă de la Marseille pentru a ajunge la fraternitatea din El-Abiodh, podiş la limita deşertului saharian, în vestul Algeriei, unde-l aşteaptă părintele Voillaume cu circa patruzeci de novici. În ziua de Crăciun primeşte haina albă, simbol al începutului noviciatului, şi întreprinde o viaţă formată din muncă, umilinţă, rugăciune şi dezlipire treptată de lucrurile din lume. "Veşti nu mai sosesc. Dar în compensaţie am montat firul cu centrala Paradisului şi mă descarc rugându-mă", povesteşte în scrisorile sale.

 

De asemenea: "Eram terminat, incapabil să găsesc apă, pierdut într-o lume destinată consumării spirituale. Venind aici mi-ai revenit. Şi în aceste momente, în care atingem cu mână năvala şi realitatea de primăvară a Harului, chiar şi ramurile uscate reînverzesc (...) Este straniu efectul pe care-l are a intra într-o capelă pentru a adora după cinci ore de trudă pe ogoare sau în topitorie. Psalmii îţi vin pe buze cu dulceaţa mierii. Tu simţi ce este ziua pământească, cortul, marşul spre Patrie".

 

În deşert Carretto se abandonează complet lui Dumnezeu, nu mai are medieri. A ales să se lase îmbătat de tăcere, de ideea de absolut care se respiră în nopţile solitare şi înstelate, de Cuvântul care pătrunde în adânc, depănând un scul rămas până acum adunat în capul său: ghemul de aţă al credinţei.

 

Sunt departe timpurile adunărilor oceanice din AC; întâlnirile cu tineri şi nu tineri, care veneau în masă pentru a-l asculta; studiul teologiei clasice. Acum este numai radicalitatea evanghelică, pe care încearcă s-o aplice, şi Biblia însoţitoare fidelă a zilelor şi a nopţilor: "Niciodată nu m-am simţit aşa de liber, aşa de oferit lui Isus: trup, suflet, inimă, minte. Totul. Nici un colţişor nu este închis pentru el, sunt al lui. Nici nu lanţ nu mă mai ţine. Mă simt copil şi liber".

 

Însărcinat de părintele Voillaume să întemeieze la Marseille o Fraternitate pentru a-i primi pe fraţii care provin din ţinuturi de misiune, realizează cu zelul obişnuit acel proiect şi, în toamna anului 1962, scrie: "Instalarea noii fraternităţi s-a terminat. Şi de data aceasta cel care a condus treburile este Domnul şi este o încântare".

La Crăciun, reflectând asupra fidelităţii faţă de voinţa lui Dumnezeu, povesteşte o întâlnire cu Ioan al XXIII-lea, la întoarcerea din lunga şedere în Sahara, când papa îl întrebase: "Spune-mi, înainte de a merge acolo în Africa, te-ai gândit? A fost un lucru premeditat?". Şi Carlo: "Nu. Dumnezeu m-a chemat pe neaşteptate şi în puţine zile am decis acceptarea a ceea ce credeam că este voinţa sa plecând în Africa". Atunci papa cu în zâmbet a zis: "Se întâmplă adesea aşa. Se ajunge acolo unde nu te-ai gândit niciodată... şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru... nu mă gândisem niciodată".

 

O afirmaţie care s-a dovedit imediat adevărată. În anul 1963 începe să scrie Scrisori din deşert, o carte mică în care povesteşte experienţa sa de renaştere într-o credinţă esenţială şi reînnoită.

 

Cuvântul cheie pentru Fraţii Mici este "contemplaţie pe străzile lumii": o contemplaţie activă şi în sărăcie. Fratele Carlo a învăţat asta în cei zece ani petrecuţi în deşert, în timpul scurtelor şederi în Europa, în contactul cu lumi diferite, şi acum se simte gata pentru provocarea pe care i-o pune în faţă părintele general Voillaume: întemeierea unei Fraternităţi în Italia.

 

Entuziast de noua funcţie devine din nou acel Carretto organizator de odinioară, acel din GIAC, care încearcă să stabilească contacte, să găsească susţineri şi ajutoare, pentru ca proiectul său de credinţă radicală să poată găsi o aşezare concretă. Printre prietenii de odinioară îi regăseşte pe Leonello Radi, în timpul său preşedinte diecezan al GIAC din Foligno, căruia îi scrie: "Ideea de a găsi un mic convent franciscan pentru a-l transforma în «Fraternitate» de lucru mă entuziasmează, în special în ţinutul tău din Umbria". Şi Radi nu-l dezamăgeşte, găsind Spello, aproape de Assisi, ca locul în care să pună bazele Fraternităţii. După ce a obţinut părerea pozitivă a episcopului de Foligno, monseniorul Siro Silvestri, la 4 ianuarie 1965, Radi îl contactează pe primarul de Spello, Ermanno Petrucci, comunist şi iniţial neîncrezător, pentru a-i cere în chirie conventul abandonat "Sfântul Ieronim". Primarul îi acordă numai după ce a auzit răspunsul lui Carretto la această întrebare: "Pentru ce a ales locul acela?". Şi Carlo: "Pentru că vreau Biserica săracilor, vreau să fiu aproape de oamenii simpli pentru că în ei găsesc adevărata credinţă în Dumnezeu".

 

Fraţii Mici ai Evangheliei - aşa se vor numi - ajutaţi de prieteni şi de lumea din acele părţi întreprind lucrările necesare pentru a transforma Spello într-o Fraternitate capabilă să-i primească pe toţi, fără deosebiri de rasă, credinţă, condiţii sociale, sex. Şi aici fratele Carlo scrie cărţile sale cele mai frumoase: Deşertul în oraş; Am căutat şi am găsit; Dincolo de lucruri; Ceea ce contează este a iubi; Şi Dumnezeu a văzut că erau bune; Un drum fără sfârşit; în care vorbeşte despre sine, despre vocaţia sa, despre spiritualitate, despre căutarea lui Dumnezeu, despre dorinţa de rugăciune.

 

Carretto se stinge la 4 octombrie 1988, ziua sfântului Francisc, în Fraternitatea "Sfântul Ieronim" la Spello, înconjurat de Fraţii Mici şi de cei care, în timp, îl cunoscuseră ca şi conducător, prieten, frate, mare comunicator, îndrăgostit de rugăciune, mereu disponibil să vorbească despre Isus, despre Dumnezeu, despre mântuirea veşnică. (După Piersandro Vanzan, L'Osservatore romano, 4-5 octombrie 2010, trad. pr. M. Pătraşcu, http://www.ercis.ro/).