Sărbătoarea liturgică numită „conversio sancti Pauli" apare în calendar cu începere din secolul al Vl-lea şi este proprie Bisericii din părţile de Apus. Deoarece moartea de martir a apostolului neamurilor este sărbătorită de întreaga creştinătate în ziua de 29 iunie, celebrarea fixată pentru ziua de azi ne dă prilejul să privim mai de aproape personalitatea atât de complexă a aceluia care este numit „Apostolul", prin excelenţă, căci a scris despre sine însuşi: „Am lucrat mai mult decât toţi ceilalţi apostoli", dar tot el a spus: „Sunt cel mai mic între apostoli, un avorton, nevrednic de a fi numit apostol".
Paul enumera şi motivele care-i dau dreptul de a fi considerat apostol: el l-a văzut pe Domnul, pe Cristos înviat, şi, pentru aceasta, este martor al Învierii; şi el a fost trimis să predice direct de către Cristos, ca şi cei doisprezece: cunoaştere directă a faptelor, chemare, trimitere, trei condiţii pe care el le îndeplineşte datorită acelui miracol al harului petrecut pe drumul Damascului, când Cristos l-a silit să capituleze necondiţionat, astfel că a strigat: „Doamne, ce vrei tu să fac eu?" În cuvintele lui Cristos putem descoperi taina sufletului lui Paul: „Greu îţi este ţie să te împotriveşti boldului" (Fap 26,14). E adevărat că Saul căuta „prin toate sinagogile să-i descopere pe creştini şi să-i împingă la blasfemii, folosind chiar forţa" (Fap 26,11), dar el acţiona în bună credinţă, şi când cineva lucrează într-adevăr din dragoste către Dumnezeu, dezorientarea nu poate dura prea mult. Mai degrabă sau mai târziu, apare nedumerirea, adică „imboldul" harului, licărirea razei de lumină a adevărului: „Cine eşti tu, Doamne?" „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti". Această apariţie a lui Cristos în viaţa lui Paul este consacrarea lui ca apostol şi scânteia ce-i va descoperi adevărul minunat al unităţii indestructibile a lui Cristos cu cei credincioşi lui.
Această întâlnire a lui Paul cu Cristos la porţile Damascului, întâlnire pe care Paul o aseamănă cu experienţa pascală a celor Doisprezece şi cu strălucirea orbitoare a primei raze de lumină a creaţiei, va fi lait-motivul predicii sale orale şi scrise. Cele paisprezece scrisori care ne-au rămas de la el ne descoperă fiecare câte ceva din sufletul său şi ne ajută să înţelegem minunea petrecută pe drumul Damascului, minune de neînţeles pentru cine ar încerca să-i găsească doar o explicaţie psihologică, chiar recurgând la extazul religios, sau, ceea ce ar fi mai rău, la halucinaţie.
Din experienţa sa, sfântul Paul va trage această concluzie dătătoare de mângâiere şi încurajare: „Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Tocmai pentru aceasta a avut milă de mine. În mine a voit Isus să-şi arate toată bunătatea, ca să fiu un exemplu pentru cei care, de acum încolo, prin credinţă în El, vor obţine viaţa veşnică".
Astăzi vedem puterea lui Dumnezeu în sfântul Paul, ajuns din persecutor apostolul care a primit credinţa în Cristos şi a răspândit-o cu o fecunditate apostolică extraordinară, care nu a încetat încă.
Dar pentru că suntem încă în săptămâna unităţii, să reflectăm asupra unor aspecte ale convertirii lui Paul, care pot fi puse în relaţie cu unitatea.
Sfântul Paul se preocupa la maximum de unitatea poporului lui Dumnezeu. Tocmai acesta a fost motivul care-l determina să-i persecute pe creştini: el nu tolera nici măcar gândul că cei din poporul său se despărţiseră de tradiţia veche, el, care fusese educat, cum el însuşi o spune, la stricta observare a Legii Părinţilor şi era plin de zel pentru Dumnezeu. În faţa iudeilor care îl ascultă după arestarea sa, el compară propriul zel cu acela al lor: „… plin de zel pentru Dumnezeu, aşa cum astăzi sunteţi cu toţii”.
Este deci posibil să fii plin de zel pentru Dumnezeu, dar într-un mod greşit. Sfântul Paul însuşi spune acesta în Scrisoarea către Romani: „Ei au mult zel, dar nu este un zel plăcut lui Dumnezeu”, este un zel pentru Dumnezeu, dar conceput de oameni (cf. Rom 10,2).
Acum, în timp ce Paul, plin de zel pentru Dumnezeu, folosea toate mijloacele şi în particular cele violente pentru a menţine unitatea poporului lui Dumnezeu, este „convertit” complet de Dumnezeu cel ce îi arată clar care este adevărata unitate. „Cine eşti, tu Doamne? Mi-a spus: Eu sunt Isus Nazarineanul, cel pe care tu îl prigoneşti”. În trei relatări ale convertirii lui Paul, detaliile se schimbă: unele sunt adăugate, altele dispar, dar aceste cuvinte se găsesc întotdeauna, deoarece sunt cu adevărat centrale. Paul, evident, nu avea conştiinţa că îl persecută pe Isus, punându-i în lanţuri pe creştini, dar Domnul, în acest moment, îi descoperă unitatea profundă existentă între el şi discipolii săi: „Eu sunt Isus Nazarineanul, pe care tu îl persecuţi”. Poate că tocmai atunci Paul a avut prima revelaţie a trupului lui Cristos, despre care a vorbit mai apoi în scrisorile sale. Toţi suntem membre ale lui Cristos prin credinţa în el: în aceasta constă unitatea noastră.
Isus însuşi este fondatorul Bisericii sale vizibile. „Doamne, ce trebuie să fac?”, întreabă Paul, şi Domnul nu-i răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”. Îl trimite, deci, la Biserică, nu vrea pentru apostolul său o convertire individualistă, fără nici un raport cu ceilalţi discipoli. El trebuie să se insereze în Biserică, Trupul lui Cristos, la care trebuie să adere pentru a trăi în adevărata credinţă.
După convertirea sa, Paul a păstrat în inimă dorinţa de a fi unit cu poporul lui Israel. Scrie aceasta în Scrisoarea către Romani, prin cuvinte care nu pot fi citite fără a trăi o profundă emoţie: „Vă spun adevărul în Cristos, nu mint, şi conştiinţa mea dă mărturie despre aceasta în Duhul Sfânt : am în inimă o mare durere şi o suferinţă continuă. Aş vrea să fiu eu însumi anatema, separat de Cristos pentru fraţii mei, care sunt de acelaşi sânge cu mine. Ei sunt israeliţi şi deţin adopţiunea de fii, gloria, alianţele, legislaţia, cultul, promisiunile, patriarhii; de la ei provine, după trup, Cristos, el, care este mai presus de orice lucru, Dumnezeu binecuvântat în veci”.
Orice creştin ar trebui să aibă această tristeţe continuă, care nu-l împiedică să trăiască bucuria în Cristos, deoarece este o tristeţe plăcută lui Dumnezeu, care ne uneşte cu inima lui Cristos. Este suferinţa pentru poporul lui Israel care nu îl recunoaşte pe Cristos, pentru creştinii ce sunt divizaţi şi nu ajung la unitatea pe care Domnul o doreşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu