Urmarea deplină a Domnului
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (7 septembrie 2025)
Lecturi biblice: Înţelepciunii 9,13-18b; Filemon 1,9b-10.12-17; Evanghelia Luca 14,25-33; lecturi biblice
Omilie
Tema liturgiei de astăzi este aceea a adevăratei înțelepciuni care se concentrează asupra uceniciei ca cunoașterea lucrurilor cerești, la care se ajunge implicând o cunoaștere adâncă a realității: e înțelepciunea crucii – urmarea deplină a Domnului. Prima lectură subliniază înălțimea gândului lui Dumnezeu, ce este comunicat omenirii prin darul înțelepciunii și al Duhului: „Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu şi cine se va gândi la ce vrea Domnul? […] Cine ar fi cunoscut planul tău, dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul Sfânt din înălţimi?” (Înț 9,13.17). Evanghelia indică drumul discipolului creștin ca o cale de iluminare întemeiată pe înțelepciunea crucii: „cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,27). A doua lectură prezintă fructul uceniciei: nașterea de sus – în botez – ce ne face frați și surori și ne transformă relațiile umane din interior, astfel raportul dintre stăpân și sclav este fără a avea nevoie să desființăm sclavia: „Eu, Paul, acum bătrân şi prizonier al lui Cristos Isus: te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, căruia i-am dat naştere în lanţuri” (Flm 1,9-10). Este o relație „de mare preț”: e exigentă, dar autentică, capabilă să realizeze dorința profundă de comuniune din om, precum este iubirea ce o susține și o menține vie.
Lectura întâia luată din cartea Înțelepciunii (Înț 9,13-18b) este redactată între anii 30 î.C. și 14 d.C., definit ca „intertestamentar”, adică o perioadă istorică de la încheierea Scripturii Vechiului Testament și începutul predicării lui Isus. Autorul este necunoscut: trebuie să ne gândim la un evreu anonim, vorbitor de limbă greacă, ce locuia în Alexandria, în Egipt, la sfârșitul secolului I î.C. Destinatarii cărții sunt evreii din Alexandria și, în special, tinerii pe care autorul vrea să le întărească credință și să-i pregătească pentru viitoarele responsabilități ce așteaptă comunitatea iuaică și, în același timp, să rămână fideli tradiției părinților, fără a ceda tentației venite din cultura elenistică. Adevărata înțelepciune este un dar de la Dumnezeu; numai el o posedă și o acordă cui vrea; omul, cu toate eforturile sale, nu va putea niciodată să o atingă, căci „cine ar fi cunoscut planul tău, dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi?” (v. 17). Fără înțelepciune, omul nu poate cunoaște nici înțelege planurile lui Dumnezeu: „Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, revărsarea pură a gloriei Celui Atotputernic […]. Este iradierea luminii veşnice, oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi imaginea bunătăţii sale” (Înț 7,25.26). Pentru a ajunge la ea, nu există altă cale decât să o ceri de la Domnul. Nu este o cunoaștere teoretică sau academică, ci una practică: se referă la acțiunea omului, la ceea ce este placul lui Dumnezeu. Cunoașterea omului este întotdeauna limitată, iar încercările sale de a descoperi „secretele” lui Dumnezeu sunt sortite eșecului: este slăbiciunea umană în fața Domnului și a planurilor sale. Este necesar să ne încredem în Duhul său ascultând ceea ce este pe cale să ne spună: „oamenii au învăţat cele plăcute ţie!” (v. 18), căci mântuirea omului stă în înțelepciunea divină.
În lectura a doua apostolul Paul scrie lui Filimon (Flm 1,9b-10.12-17) despre un sclav numit Onesim care fugise de stăpânul său – era Filimon, un om bogat ce devenise creștin – și se refugiase la Paul. Evanghelia nu a reușit să producă inversarea pe care o proclamă – e libertatea. Filimon, după convertirea sa, a devenit un „colaborator” al lui Paul și, prin urmare, un mărturisitor al mesajului evanghelic, nu a înțeles încă anomalia sclaviei, de neîmpăcat cu predicarea pe care o împlinea. Nici Paul nu a putut să rupă concepțiile înrădăcinate prezente în lumea sa… A trebuit să recurgă la un lung discurs pentru a-i smulge vechiului stăpân nu eliberarea, ci înțelegerea completă a sclavului care fugise de acasă: „te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, căruia i-am dat naştere în lanţuri. Ţi l-am trimis înapoi pe el, care este inima mea. Aş fi voit să-l ţin pentru mine, ca, în locul tău, să-mi slujească mie, celui care sunt în lanţuri pentru evanghelie, dar n-am vrut să fac nimic fără consimţământul tău” (v. 10-14). Onisim se va întoarce, nu ca un sclav, ci ca un „frate iubit” în Domnul. Nu este o cerere categorică sau o impunere, ci o propunere clară care reflectă gândurile lui Paul pe această temă. Sunt cuvinte de mare actualitate, capabile să trezească conștiințele noastre adormite și împietrite, cărora le place să construiască ziduri și să născocească judecăți. Este o invitație adresată Bisericii de a-și aminti de cei care sunt respinși și dezumanizați. În fiecare dintre noi există un Filimon și un Onisim: nu sunt sclavi, ci frați cu toții! Nu este vorba de a deveni eroi, ci despre a face alegeri zilnice care nu sunt întotdeauna ușoare.
În Evanghelia după Luca (Lc 14,25-33) citim că în drumul spre Ierusalim, Isus vede o mulțime mare care îl urmează. Nu se lasă sedus de entuziasmul momentului, ci profită de ocazie pentru a face o cateheză axată pe decizie. Accentul este pus pe mulțimile care îl urmează, probabil fără a ști pe deplin ce înseamnă „a urma”. La un moment dat, Isus se oprește și, întorcându-se către cei care îl urmează, pronunță cuvinte puternice: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu” (v. 26). Luca este foarte precis în enumerarea legăturilor de care trebuie să ne detașăm: tatăl, mama, soția, copiii, frații, surorile, chiar și propria viață. Este clar: nu este vorba de a-l urî, ci de a-l prefera pe Isus față de toți, de a stabili o ierarhie afectivă în care „împărăția lui Dumnezeu” este pe primul loc. Evanghelistul intenționează astfel să sublinieze cât de radicală și concretă trebuie să fie această detașare: nu este doar afectivă, ci existențială, interioară. Urmarea lui Isus cere o libertate profundă. A-l urma pe Domnul înseamnă a alege, a distinge, chiar a separa. Luca păstrează verbul „a urî”, în timp ce Matei îi atenuează duritatea interpretând-o corect cu „a iubi mai mult decât...” [„cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37)]. Verbul nu implică refuzul relațiilor umane, ci o relativizare a acestor raporturi atunci când este alegerea lui Dumnezeu. Domnul nu spune că discipolul trebuie să voiască răul familiei sau să sufoce sentimentele de afecțiune pe care Dumnezeu însuși le-a pus în inima sa. Nu este vorba a nega afecțiunea, ci de a o subordona: este cerut ucenicului de a lăsa „deoparte”[1] atunci când este necesar, chiar și pe cei pe care trebuie să-i iubească (membrii familiei). Este discursul lui Isus ce se învârte în jurul verbului „a iubi mai mult”.
„Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu” (v. 27). „A purta crucea” implică o comuniune profundă în viață și moartea Domnului; înseamnă a purta în propriul trup suferința, durerea, singurătatea multora. E destinul celui răstignit și înviat și înseamnă a iubi pe toți, chiar și pe dușmani, pentru că numai iubirea poate înmuia inima cea mai împietrită. Luca insistă asupra valorii zilnice căci face parte din definiția discipolului. Domnul a deschis calea spre împlinirea umană prin moartea sa pe cruce. A-l urma pe Isus înseamnă a accepta jertfa reală și totală de sine. Concret: a-ți da viața, așa cum a făcut el. Crucea este semnul cel mai înalt al libertății și al iubirii: acolo se împlinește urmarea deplină a Domnului!
[1]
În comparație cu alte persoane: este opusul lui „a antepune” și „a prepune”.
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Carozza G., (https://www.famigliacristiana.it/blog/il-vangelo---rito-romano.aspx); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Rossé G., Atti degli apostoli. Introduzione, traduzione e commento, San Paolo, Milano 2010; Rossé G., Il Vangelo di Luca, Città Nuova, 2001; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Scatto G., (https://www.monasteromarango.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vanhoye A., Pâinea zilnică a cuvântului, Sapientia, Iași 2003; Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu