Rugăciunea este credința în puterea lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (27 iulie 2025)
Lecturi biblice: Geneză 18,20-32; Coloseni 2,12-14; Evanghelia Luca 11,1-13; lecturi biblice
Omilie
Cuvântul Domnului de astăzi se dezvoltă în jurul temei rugăciunii. Prima lectură relatează dialogul dintre Abraham și cele trei persoane care îl vizitează la stejarii din Mamre. Abraham mijlocește insistent pentru cetățile Sodoma și Gomora: „Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel nelegiuit? Poate că se află cincizeci de drepţi în cetate. […] Poate se vor găsi acolo zece!” A răspuns: «Nu o voi nimici de dragul celor zece!»” (Gen 18,23-24.32). Evanghelia după Luca descrie învățătura lui Isus despre rugăciune. Prezentat de Luca în rugăciune, Isus îi învață pe ucenici să se îndrepte către „Tatăl” cu insistență, căci rugăciunea schimbă ființele și istoria lor: „Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta!” (Lc 11,2). A doua lectură urcă din nou la botez care este izvorul rugăciunii – „încredințarea” lui Isus pe cruce în mâinile lui Dumnezeu: „înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi” (Col 2,12). E „credinţa în puterea lui Dumnezeu”. Domnul este milostiv: ne iartă păcatele!
În lectura întâia (Gen 18,20-32) textul nu explică acuzațiile împotriva Sodomei și nici nu dezvăluie conținutul strigătului celor asupriți care sunt acolo. Cititorul va afla abia mai târziu că păcatul Sodomei constă în a nu observa datoriile ospitalității (cf. Gen 19). Etica orientală susţinea că gazda este responsabilă pentru siguranţa oaspeţilor. Dacă se întâmpla ceva cu oaspeţii când erau sub acoperişul casei, gazda era vinovată. Acum totul se concentrează asupra pedepsei ce urmează să fie aplicată. Într-un stil de conversație familiară, Abraham începe să-i spună lui Dumnezeu apropiindu-se: „Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel nelegiuit? Poate că se află cincizeci de drepţi în cetate; oare îi vei nimici? […] Departe de tine să faci un lucru ca acesta” (v. 23-25). Patriarhul se face solidar cu cei din cetate și Dumnezeu intenționează să execute pedeapsa. Se înțelege imediat: pretextul de a trata o temă mult mai importantă și universală – aceea a „dreptății lui Dumnezeu” și a puterii mijlocirii umane prin rugăciune. „Poate se vor găsi acolo zece!” Domnul a răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!” (v. 32). Este marea milostivire a lui Dumnezeu care este dispus să ierte o cetate păcătoasă atâta timp cât în ea se află zece oameni drepți. De șase ori Abraham îi cere lui Dumnezeu să îndepărteze pedeapsa datorită oamenilor drepți, care apoi devin patruzeci, treizeci, douăzeci și zece. Și de șase ori Dumnezeu acceptă propunerea și cedează la cererea prietenului său, Abraham. Domnul se ridică de pe tronul dreptății pentru a sta pe tronul milostivirii. Inima relatării evidențiază că adevărata cheie pentru a înțelege „dreptatea” [divină sau umană] este relația, adică legătura dintre Dumnezeu și om! Ajunge un adevărat „rugător” și lumea va fi mântuită: e Isus și „încredințarea” sa pe cruce lui Dumnezeu.
În lectura a doua (Col 2,12-14), cei botezați sunt transformați de Dumnezeu în însăși ființa lor. Dintr-o situație de păcat și moarte, prin botez, au trecut sub puterea lui Cristos, au dezbrăcat veșmântul „trupului de carne”, adică „omului vechi” aparținând lumii nemântuite, pentru a se îmbrăca în Cristos sau cum spune autorul: „pe voi, care eraţi morţi pentru nelegiuirile şi necircumcizia trupului vostru, v-a readus la viaţă împreună cu el, iertându-vă toate nelegiurile” (v. 13). Este actul lui Dumnezeu care unește pe cei botezați inserând în trupul său care este Biserica. Botezul îl introduce pe cel convertit în evenimentul pascal al morții și învierii Domnului: e un fapt însemnat care constituie marele punct de cotitură din istoria omenirii. În moartea sa pe cruce, Isus a trăit cu noi și pentru noi „separarea” de Dumnezeu ce caracterizează condiția umană de păcat, dar el a trăit această solidaritate în cea mai mare ascultare filială – de Fiu a lui Dumnezeu – în deschidere totală față de acțiunea divină a Tatălui care îl învie. Moartea adevărată are loc în botez: suntem împreună morți, îngropați cu Cristos. În această moarte de a lungul vieții noastre, într-o existență deschisă de Dumnezeu, Duhul Sfânt ce locuiește în credincios, poate acționa transformându-ne în „creaturi noi” conforme cu Isus. Noua viață, primită de la Domnul la botez „prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (v. 12), este caracterizată ca o viață cu Cristos: numai în comuniunea cu Isus cel înviat omul își găsește împlinirea, căci primește puterea capabilă să depășească egocentrismul fundamental și primește iubirea, care este însăși viața Persoanelor divine, creatoare de comuniunea. Paul exprimă acest lucru prin imaginea unui certificat de datorie: „a şters documentul” (v. 14). Omul este îndatorat față de Dumnezeu, se află într-o relație falimentară prin păcatul său. În spiritul dreptății, păcătosul nu are altă posibilitate decât să prezinte acest „document” lui Dumnezeu, enumerând fărădelegile sale. Însă Domnul a pus o cruce peste acest document, anulându-l, „bătând-o în cuie pe cruce”, așa cum un contabil atașează în cui o factură plătită. Isus ne-a arătat că ne putem adresa lui Dumnezeu numindu-l „Tată”.
În
Evanghelia după Luca (Lc 11,1-13) se ajunge la esența
problemei: rugăciunea. Unul dintre discipoli „i-a spus: «Doamne, învaţă-ne să
ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui»”. Și el i-a învățat:
„Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi
pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm
oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!” (v. 2-4). În cult, Dumnezeu era
invocat ca „Cel Atotputernic”, „Cel Preaînalt”: e un Dumnezeu distant. Pentru
Isus este un tată atent și grijuliu, apropiat, care iartă și iubește toată
lumea, fără distincție. De subliniat: Domnul nu se rugă în sinagogă sau în
Templul din Ierusalim. Frecventa aceste locuri pentru a învăța și a predica. Primul
cuvânt pe care Isus îl învață este „tată”. Nu „Dumnezeu atotputernic” sau
„Domnul universului”, ci pur și simplu „tată”. Dumnezeu este numit „Tată” – doar
atât – căci este o traducere a aramaicului folosit de Isus, Abbà, „dragă tată”. Este relația
filială. Primele două cereri recunosc primatul „împărăției” și „dreptății” sale.
Sfințirea „numelui” [căci este evocat
cu „Nume” – Yahweh – ce nu se
pronunță niciodată de către evrei]
și venirea „împărăției” implică omul într-o viață nouă conformă cu planul
lui Dumnezeu, în comuniune deplină cu voința mântuitoare a Domnului în ceea ce
privește lumea. Există această cerere foarte concretă: „dă-ne nouă în fiecare
zi pâinea cea de toate zilele” (v. 3). E frumoasă această rugăciune! Nu „dă-ne
bogății”, nu „fă-ne celebri”, ci pur și simplu pâinea de azi. Nu avem nevoie de
o masă regească, avem nevoie de ceva care ne hrănește și să ne facă să ne
simțim iubiți. Ultimele trei cereri – pâinea, iertarea și ispită – sunt
cuprinse în aceeași lumină. A cere pâine, a cere iertarea reciprocă și biruință
în încercări înseamnă a citi propria viață în lumina condiției de creaturi:
suntem cerșetori de speranță, lumină, viață... Omul afirmă deschiderea față de
Dumnezeu, angajamentul față de comuniunea fraternă, ce exprimă împărtășirea
bunurilor, extinderea universală a iertării și victoria asupra răului. Domnul
ne invită să căutăm legături strânse cu Tatăl chiar și atunci când scrupurele
noastre ne dau senzația că nu suntem ascultați sau la a spera în zadar. Rugăciunea înseamnă a ne adresa cu
încredere lui Dumnezeu, deschizându-ne proiectului Domnului, căci rugăciunea ne
ajută să ne eliberăm de egoismul nostru și să căutăm un bine mai mare, unul
care privește întreaga omenire! Să ne ajute Dumnezeu în a face acest pas!
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Carozza G., (https://www.famigliacristiana.it/blog/il-vangelo---rito-romano.aspx); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Rossé G., Atti degli apostoli. Introduzione, traduzione e commento, San Paolo, Milano 2010; Rossé G., Il Vangelo di Luca, Città Nuova, 2001; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Scatto G., (https://www.monasteromarango.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vanhoye A., Pâinea zilnică a cuvântului, Sapientia, Iași 2003; Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu