pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (13 iulie 2025)
Lecturi biblice: Deuteronom 30,10-14; Coloseni 1,15-20; Evanghelia Luca 10,25-37; lecturi biblice
Omilie
Liturgia de astăzi dezvoltă în jurul conceptului de „aproapele” dubla semnificație divină și umană: Dumnezeu a devenit aproapele omului prin Fiul său, Isus Cristos și omul devine aproapele omului în solidaritate. Prima lectură este ultimul discurs a lui Moise când afirmă venirea cuvântului lui Dumnezeu tot mai aproape de poporul său: este „în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti” (Dt 30,14). Evanghelia se concentrează asupra dublei întrebări puse de învățătorul Legii despre viața veșnică și identitatea aproapelui. Răspunsul dat de Isus este parabola bunului samaritean: aproapele nu este cel care este aproape de noi, ci cel de care ne apropiem. Domnul spune: „Du-te şi fă şi tu la fel!” (Lc 10,37). Apostolul Paul descrie rolul lui Cristos în istorie pornind de la două pietre de temelie: este începutul creației, primatul asupra cosmosului, centrul universal de gravitație al tuturor creaturilor – „El este mai înainte de toate şi toate subzistă în el” (Col 1,17), dar și orizontul și scopul ultim al Bisericii – „este capul trupului, al Bisericii” (Col 1,18). Isus este „icoana” milostivirii lui Dumnezeu cel „nevăzut”!
În prima lectură luată din cartea Deuteronomului (Dt 30,10-14) sunt poruncile și decretele care aparțin Torei – nu trebuie înțeleasă ca „lege” (traducere greacă improprie) – dar ca un cuvânt de învățătură ce are ca scop eliberea, nu cel al subjugării: este drumul către o viață eliberată. Dumnezeul a eliberat poporul său de tiranie și sclavie. A dat Torah nu ca impunerea a unui „jug” apăsător, dar o cale spre a rămâne liberi. Acesta este sensul midrașului [termenul midrash înseamnă a căuta, a interoga, a investiga, a examina, a cerceta] care pune aceste cuvinte în gura lui Dumnezeu: „nu v-am dat Torah ca să fie o povară pentru voi, cei care o purtați, ci ca Torah să vă poarte”. Această relație dintre Torah și libertate nu este un jug al sclaviei… În Vechiul Testament, Torah [Legea] este asociată cu numele lui Dumnezeu [Yhwh, în ebraică, care nu se pronunță niciodată de către evrei], și, prin urmare, cu puterea sa eliberatoare. Torah are puterea de a elibera pe oricine o observă și o respectă. În acest sens, „cele zece cuvinte” sau „cele zece porunci” sculptate pe piatră [ḥarût, în ebraică, sculptat] sunt cuvinte libertății [ḥerût, în ebraică, libertate) înțelese în lumina Cuvântului lui Dumnezeu proclamat azi: „Porunca aceasta pe care ţi-o dau eu astăzi nu este prea înaltă pentru tine, nici prea departe de tine; nu este în cer […], ci este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti” (v. 11-12.14). Darul Torei, asemenea darului libertății, devine o îndatorire, o răspundere, o obligație. Legea lui Dumnezeu este dată omului ca să rămână liber, nu să devină sclavul idolilor din nou. Este „darul” demnității!
În lectura a doua (Col 1,15-20) Isus este „icoana” sau „chipul Dumnezeului nevăzut” [„e iradierea luminii veşnice, oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi imaginea bunătăţii sale” (Înț 7,26), după înțelepciune]. Termenul grecesc este [eikon] „icoană”. În scrisorile sale, Paul îl foloseşte de nouă ori atât pentru Cristos [icoana perfectă a lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,4)], cât şi pentru om [imaginea şi gloria lui Dumnezeu (cf. 1Cor 11,7)]. Dumnezeu, care nu poate fi văzut cu ochii noștri, s-a făcut vizibil în viața, moartea și învierea Domnului. Evenimentul lui Cristos este în legătură cu creația și mântuirea – rodul aceleiași iubiri divine. Opera mântuirii este realizată în moartea și învierea lui Isus și privește întreaga creație. Fiul lui Dumnezeu este „întâiul născut dintre toate făpturile”. În Israel, întâiul născut avea drepturi speciale [se bucura de anumite prerogative: în timpul vieţii tatălui avea întâietate asupra fraţilor; la moartea tatălui primea o parte dublă din moştenire şi devenea capul familiei; cel dintâi rod al căsătoriei, aparţinea lui Dumnezeu şi de aceea trebuia răscumpărat]. Fiul, întâiul-născut, subliniază preeminența Mijlocitorului asupra creației. Totul, inclusiv puterile cosmice, a fost creat în el, prin el și pentru el. Observați prepozițile pentru a exprima relația Fiului cu lumea: „prin el au fost create toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie stăpâniri, fie principate, fie puteri: toate au fost făcute prin el şi pentru el” (v. 16). Tatăl a creat universul în Isus Cristos. Pentru credincios, Domnul este centrul reconcilierii, principiul de atracție al valorilor care au apărut în istorie și în diferitele culturi ce își găsesc finalitatea în el. Isus este răspunsul creștin, principiului care „guvernează” lumea, o menține în unitate, o împiedică să se întoarcă în abis sau haos. Fiul este și viitorul lumii, împlinirea ei, căci lumea este pusă sub planul iubitor al Tatălui ce a realizat actul împlinirii prin învierea lui Isus. Acum învierea Domnului este evenimentul escatologic [în greacă sunt ultimele lucruri: învierea morților, judecata finală a celor vii și morți și restabilirea „împărăției lui Dumnezeu”], actul inaugural al „noii creații”, pus în inima creației și al umanității trecute, prezente și viitoare. A devenit „împăciuitorul” tuturor lucrurilor: „prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (v. 20). Înviatul este centrul unității spre care converge istoria. Ce sens are pentru Coloseni să venereze „puteri cosmice” când pentru iertarea păcatelor sunt cu Isus în cer? Lumea are un viitor ce nu poate fi dedus din legile naturale: împărtășindu-i omului destinul de înviat unde răul și dușmănia sunt eliminate și totul se află într-o relație de iubire în care Domnul este „capul” comunității, al Bisericii.
În Evanghelia după Luca (Lc 10,25-37) se trece de la teorie la practică în dubla poruncă: „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” și „iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (v. 27). Este viața ucenicului și cateheza esențială în care sunt unite strâns în „a face”: „învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (v. 25); „ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” (v. 28); „mergi şi fă şi tu la fel!” (v. 37). Luca nu este interesat de disputele teoretice dintre învățătorii Legii despre cea mai mare „poruncă”... ci de iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele ca o condiție a mântuirii. Când învățătorul Legii s-a ridicat să-i pună o întrebare lui Isus este animat de o dorință adevărată pentru viața veșnică. Întrebarea pe care o pune, indiferent de orice intenții impure, este de natură autentic religioasă. Isus își începe învățătura sau cateheza prin redirecționarea discursului: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (v. 26). Răspunsul se află chiar în Lege. Învățătorul citează două texte din Vechiul Testament – „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (v. 27) – legându-le în ordinea corectă. E clar că cunoaște Scriptura, că știe răspunsul corect. Dar defectul nu constă în lipsa cunoștințelor teoretice. Ceea ce lipsește este afirmat în a doua parte a răspunsului lui Isus: „fă şi tu la fel” și vei trăi. Verbul „a face”! Întregul text este o invitație de a trece de la teorie la practică, de la a face teologie la a trăi într-o existență teologică. Concluzia se află în două verbe: „a merge” și „a face”. Levitul și preotul din parabolă sunt atenți la prescripțiile canonice, nu la luarea în considerație la avertismentele pe care Dumnezeu le trimite. Este o chemare la milostivire care nu poate izvorî niciodată dintr-o normă sau lege, ci mai degrabă dintr-o inimă disponibilă, binevoitoare, convertită. Adevărata exegeză a cuvântului biblic nu constă în comentarii scrise sau orale, ci în practică: cuvântul biblic cere să devină trup, viață, relații, gesturi. Când este întrebat: „Cine este aproapele meu?”, Isus spune parabola samariteanului milostiv pe care interlocutorul său o înțelege bine, iar concluzia Domnului este: „Du-te şi fă şi tu la fel!” E imaginea bunătăţii lui Dumnezeu și a milostivirii sale!
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Carozza G., (https://www.famigliacristiana.it/blog/il-vangelo---rito-romano.aspx); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Rossé G., Atti degli apostoli. Introduzione, traduzione e commento, San Paolo, Milano 2010; Rossé G., Il Vangelo di Luca, Città Nuova, 2001; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Scatto G., (https://www.monasteromarango.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vanhoye A., Pâinea zilnică a cuvântului, Sapientia, Iași 2003; Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu