Isus s-a înălțat la cer
pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (29 mai 2025)
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 1,1-11; Evrei 9,24-28; 10,19-23; Evanghelia Luca 24,46-53; lecturi biblice
Omilie
Înălțarea Domnului la cer este glorificarea celui care a fost respins și răstignit. Luca prezintă înălțarea la Tatăl ca fiind momentul culminant în drumul lui Isus spre Ierusalim: un drum al patimii și al exaltării. Tocmai din acest motiv, textele liturgice menționate în lecturile de astăzi, nu au savoarea unui rămas bun, căci este bucuria Paștelui. Suntem chemați să reflectăm încă o dată asupra misterului pascal în lumina înălțării lui Cristos la dreapta Tatălui. Luca relatează două versiuni în lecturile de astăzi: una în Faptele Apostolilor și cealaltă în Evanghelie după Luca, cu nuanțe diverse. În Faptele Apostolilor (Fap 1,1-11) evenimentul este situat patruzeci de zile după Paște, fără a specifica locul unde s-a realizat; în schimb, în relatarea din evanghelie (Lc 24,46-53) acțiunea s-a întâmplat chiar în duminica învierii: „apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer” (v. 50-51). Lângă Betania, deci pe Muntele Măslinilor: un loc simbolic pentru evrei, unde se așteptă întoarcerea escatologică a Domnului la sfârșitul timpurilor.
În lectura întâia (Fap 1,1-11) se reia aparițiile Domnului înviat; o întâlnire a lui Isus, nu a unei fantome: „după pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu” (v. 3). Cele patruzeci de zile au o valoare simbolică, nu una cronologică. E perioada de instruire completă ce le permite apostolilor să fie transmițătorii tradiției autentice: „în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui «pe care – zicea el – aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt, nu după multe zile»” (v. 4-5). Este mult așteptatul botez în Duhul Sfânt: e promisiunea lui Cristos de la Rusalii! Urmează o întrebare a discipolilor: „Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat, zicând: «Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?»” (v. 6), dar pe care Luca o consideră importantă ca răspuns la o altă întrebare a cititorilor săi: la sfârșitul timpurilor, inaugurarea împărăției mesianice în Israel, este gata să se producă, este iminentă? Răspunsul dat de Domnul este o respingere clară a speculațiilor despre sfârșitului lumii: numai Dumnezeu știe când! „Spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (v. 9). Autorul menționează acum „norul”. În Vechiul Testament, norul face parte din teofanie [theos (θεός) în greacă, înseamnă Dumnezeu, și fanein (φανειν) a apărea] sau manifestarea divinității. Este un semn al apropierii lui Dumnezeu, o prezență ascunsă, dar reală. Isus înviat își găsește locul în condiția divină, dar și în Biserică: este prezența sa, deși invizibilă, rămâne reală. Luca face apel la „doi bărbați în haine albe” (v. 10). Așadar ființe cerești, doi îngeri – aceiași care anunță femeilor învierea lui Isus – îi readuc la realitate. Timpul lui Cristos s-a terminat; acum începe timpul apostolilor care vor trebui să vestească evanghelia în întreaga lume. „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (v. 11). Nu este negarea parousiei, adică a manifestării măririi finale. Se deschide timpul Bisericii care se întinde de la învierea pascală până la venirea glorioasă ce încheie istoria mântuirii.
În a doua lectură (Evr 9,24-28; 10,19-23) se afirmă simbolic că, odată cu moartea și învierea sa, Isus a intrat în sanctuarul ceresc cu sângele său pentru a-i oferi lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, jertfa care ne curăță de păcate. Făcând astfel, el ne-a deschis calea către uniunea cu Dumnezeu. În fragmentul de astăzi, intrarea lui Isus în sanctuarul său, adică în cer, este comparată cu urcarea marelui preot în templul de la Ierusalim, situat pe Muntele Sion, dar analogia se termină acolo, căci jertfele aduse de marii preoți evrei trebuia repetate încontinuu, în fiecare an, în timp ce sacrificiul săvârșit de Isus prin oferirea vieții sale, a trupului și sângelui său, a fost unic, radical și definitiv: „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om, […] ci chiar în cer, […] şi nu ca să se aducă pe sine de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în sanctuar în fiecare an, cu sângele altcuiva […]. La împlinirea timpurilor, el s-a arătat o singură dată ca să distrugă păcatul prin jertfa lui” (v. 24-25). Prin trupul și sângele lui Isus, chiar dacă noi ne prăbușim în păcat, putem întotdeauna găsi intrare la Isus – „templu cerului” – având în vedere natura „marelui preot peste casa lui Dumnezeu” (v. 21). Autorul Scrisorii către Evrei le reamintește credincioșilor consecințele trase: unirea cu „trupul” lui Cristos, care este Mesia, ne „admite” în sanctuarul în care el a intrat. Comuniunea cu trupul Domnului este comuniune directă cu Dumnezeu. Se folosește termenul grecesc parresia [παρρησία] care înseamnă curajul de a vorbi și de a spune tot adevărul liber, fără a fi influențați de presiuni externe. În comunitatea credincioșilor aceasta înseamnă a avea libertatea de a te adresa lui Dumnezeu fără intermediari, și, prin urmare, să poți vorbi cu el cu o totală încredere a copiilor. Este drumul pe care Isus l-a inaugurat pentru noi și pe care „scrisoarea” ne îndeamnă să-l urmăm fără teamă: „să ne apropiem cu inimă sinceră în plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de conştiinţa rea şi spălându-ne trupul cu apă curată! (v. 22). Să ne ajute Domnul înălțat la cer!
În Evanghelia după Luca (Lc 24,46-53), înălțarea lui Isus este plasată în aceeași zi cu învierea. Spre deosebire de relatarea din Faptele Apostolilor, în evanghelia scena are loc în Betania: „apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer” (v. 50-51). Acesta este semnul unui nou început. „Iată, eu îl trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, […] până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus!” (v. 49). Este Duhul Sfânt! Trăind în Duh nu înseamnă a-ți petrece viața cu „nasul” pe sus, așa cum îngerii par să-i mustre pe „bărbații din Galileea”: „de ce staţi privind la cer?” (Fap 1,11). Nu putem ști căile și timpurile alese de Domnul pentru întoarcerea sa, dar putem trăi acum, pe acest pământ, datorită Duhului, așteptând întoarcerea sa. În dorință și așteptare putem experimenta prezența Domnului. A învăța să ne reînnoim viața după voința lui Dumnezeu este modul în care creștinul își îngrijește de propria-i credință.
Timpul lui Isus s-a încheiat. Acum începe ultima perioadă a istoriei anunțată de profeți, în care discipolii au misiunea de a fi martorii săi în întreaga lume. Isus se distanțează de ei ridicându-se în cer în gestul de a-i binecuvânta. Este un semn de rămas bun care implică un mod diferit de a fi prezenți spre a „fi martori acestor lucruri” (v. 48). Evanghelistul Luca relatează în acest text cum Isus înviat și-a demonstrat adevărata identitate și misiunea încredințată discipolilor de a merge să predice la toate neamurile. Domnul nu mai este prezent alături de discipolii săi. Cu toate acestea, el va fi prezent în ei și va continua să lucreze prin ei pentru a transforma lumea într-un loc de pace și fraternitate. Înălțarea lui Isus nu sugerează o evadare din această lume, ci necesitatea de a „merge” la Dumnezeu angajându-ne în lume și pentru lume, cum a făcut-o Domnul!
Bibliografia [anul C]: Angelo Comastri it; Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” – Napoli (www.ilfilo.org); Armellini F., (http://www.qumran2.net; https://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R., (http://www.qumran2.net); Carozza G., (https://www.famigliacristiana.it/blog/il-vangelo---rito-romano.aspx); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J., (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dehoniani Andria (https://dehonianiandria.it); Dumea C., (www.pastoratie.ro); Elledici.org (https://www.elledici.org/liturgia/parlare-di-dio-domenica-prossima); Farinella P., (http://www.paolofarinella.eu); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Grilli M., (https://diocesitivoliepalestrina.it); Lasconi T., (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lefebvre S., (https://francoisassise.wordpress.com); L'Osservatore Romano; Lucaci A., (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., (http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio); Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Rossé G., Atti degli apostoli. Introduzione, traduzione e commento, San Paolo, Milano 2010; Rossé G., Il Vangelo di Luca, Città Nuova, 2001; Sacchi A., (http://nicodemo.net); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M-N., (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vanhoye A., Pâinea zilnică a cuvântului, Sapientia, Iași 2003; Vianello A., (https://incammino.blog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu