Bucurați-vă, căci mare este îndurarea Domnului
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 martie 2021)
Lecturi: 2Cronicilor 36,14-16.19-23; Efeseni 2,4-10; Evanghelia Ioan 3,14-21; lecturi biblice
Omilie
Suntem în Duminica „Laetare” [bucură-te, în latină]: „Bucură-te! […] Bucurați-vă și veseliți-vă!”, ne îndeamnă antifonul de la intrare (cf. Is 66,10-11). Cum să te bucuri când sunt atâtea motive de neliniște, tristețe sau chiar disperare? Evanghelia de astăzi ne spune: Dumnezeu vă iubește – „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Este o invitație la bucurie. Peste două săptămâni va fi Duminica Floriilor [Săptămâna Sfântă] – culmea iubirii atinsă de Dumnezeu, căci milostivirea Domnului este necondiționată față de om. Destinul omului este determinat de credință. Este o invitație universală la mântuire pe care Dumnezeu o adresează fiecărui om, fără să o impune nimănui. Rezultă acceptarea mântuirii: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3, 17). În prima lectură și în Evanghelie suntem invitați să acceptăm sau nu mântuirea. Sunt cei doi poli în jurul cărora se construiește liturgia de astăzi: Dumnezeu trimite un mesaj de mântuire și omenirea poate să-l primească sau să-l suprima, să privească în altă parte. A doua lectură se concentrează asupra gloriei pe care o așteaptă cei care primesc invitația de a face parte din Împărăție lui Dumnezeu.
Istoria lui Israel este străbătută de multe infidelități, dar și de iertarea lui Dumnezeu. Autorul cărții Cronicilor lămurește evenimentele istoriei lui Israel atât pedepsele cât și iertările și găsește motive de speranță. Prima lectura (2Cr 36,14-16.19-23) exprimă o judecată severă asupra istoriei poporului: când s-a îndepărtat de alianță, distrugerea lui a fost mare. Obosit de păcatele poporului, Dumnezeu trimite pe Nabucodonosor care distruge Ierusalimul și templu, masacrând poporul evreu care este purtat în robia din Babilon [598 î.C.], departe de țară, unde stau 60 de ani. Din fericire, în a doua parte a lecturii, se spune că Domnul și-a schimbat ideea și a trimis pe regele persan Cirus, care înfrânge imperiul babilonian și permite poporului iudeu să se întoarcă în țară, la Ierusalim, pentru a reface templu. Cu exilul și eliberarea poporului se manifestă mânia și îndurarea lui Dumnezeu. În întunericul cel mai mare, milostivirea Domnului dă o speranță. Dumnezeu nu abandonează poporul, ci e încontinuu fidel pentru că este iubire: „îi era milă de poporul său şi de lăcaşul său” (v. 15). În cele din urmă ni se vorbește despre bucuria celor exilați liberi să se întoarcă în patria lor. „Aşa vorbeşte Cirus, regele perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate domniile pământului şi m-a însărcinat să-i construiesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca acolo!»” (v. 23). Edictul lui Cirus proclamă [în anul 538 înainte de Cristos] libertate evreilor și reconstruirea templului. Ușa casei Domnului rămâne mereu deschisă. Mesajul este clar: istoria lui Dumnezeu cu poporul ales continuă să rămână stabilită în ciuda imensității păcatului. Este milostivirea lui Dumnezeu…
Apostolul Paul pune motivele bucuriei noastre (Ef 2,4-10). Exaltă bunătatea lui Dumnezeu: milostivirea și harul sunt realizate prin Isus. Paul pune bunătatea Domnului la originea acțiunii sale mântuitoare: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos” (v. 4-5). Textul subliniază absoluta gratuitate a mântuirii noastre: „prin har aţi fost mântuiţi” (v. 5). Suntem eliberați de păcat și smulși din moartea spirituală. E darul gratuit a lui Dumnezeu pe care nu-l merităm. Domnul este abundent în mărinimie, „ca să arate […] bogăția nesfârşită a harului său prin bunătatea faţă de noi în Cristos Isus” (v. 7). Omul cu puterile sale nu reușește să iasă din păcat. Numai ajutat de Domnului se poate ridica. Mântuirea nu este o construcție a mâinilor noastre; e opera iubirii milostive a lui Dumnezeu. Sfântul Paul contemplă iubirea divină ce se comunică la toți oamenii ca o bogăție de nestăvilit. „Totul e har!”, va spune Bernanos în Jurnalul unui preot de țară. „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (v. 9). Aici este polemica unor teorii filosofice pe care Efesenii le cunoșteau deja prin exercitarea eticii virtuții – trăsăturile proprii ale naturii umane. Creștinii nu pot să se laude cu faptele bune. În economia mântuirii nu sunt faptele bune care poartă salvarea, ci iubirea gratuită a lui Dumnezeu.
Evanghelia după Ioan (In 3,14-21) ne prezintă dialogul dintre Isus și Nicodim. Cine era Nicodim? Un fariseu, laic credincios, angajat în respectarea legilor religioase, dar ale căror idei nu se potriveau cu cele ale lui Isus. Era unul dintre conducătorii iudeilor, o persoană influentă și autoritară. Merge la Domnul pe timp de noapte, atât pentru a nu fi observat de către oameni, cât și pentru a nu da importanță persoanei lui Isus. Dar, pentru Evanghelia lui Ioan, noaptea este un simbol al religiei evreiești, lipsită de lumină. Nicodim este în căutarea luminii, a adevărului, ce se întrevede în Isus. Domnul primește pe acest fariseu chiar dacă nu are curajul să vină ziua. Isus iubește oamenii așa cum sunt, acceptându-le slăbiciunile și temerile lor. El nu cere desăvârșirea; se alătură tuturor și celor ce sunt în îndoială și se tem să meargă cu el. Isus iubește oamenii...
Evanghelistul pune în lumină „misterul mântuirii” oferit de Dumnezeu credinței noastre: Isus este Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume de către Tatăl, pentru a salva oamenii. Nicodim este atins de har. Domnul îi descoperă darul lui Dumnezeu: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 16). Însă este necesar să ajungem la el prin credință. Numai o privire de credință spre crucea lui Cristos ne poate obține eliberarea de păcat și de moarte: „după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (v. 14-15). Așa cum în trecut poporul evreu privea spre șarpele de bronz înălțat pe o prăjină ca să nu moară, așa ochii creștinilor sunt îndreptați spre Isus cel răstignit pe cruce, de unde vine salvarea. Este oarecum neobișnuit, nu numai pentru că cerea o atitudine aproape misterioasă, ci pentru că este vorba despre căutarea salvării apelând la un obiect care nu prezenta nimic salvator: să privești spre șarpe, să privești spre cruce. Isus se aseamănă cu un șarpe: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: blestemat oricine este atârnat pe lemn” (Gal 3,13). Domnul s-a așezat pe lemnul blestemului, căci crucea este un blestem. Și totuși, Dumnezeu a voit ca oamenii să obțină viața prin acest obiect al blestemului. Cristos a fost făcut pentru noi păcat ca „să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,21).
A privi la acela care a fost străpuns, este a crede că veninul șarpelui, care a injectat moartea prin păcat, este anulat de moartea lui Isus pe cruce. Moartea poate fi anulată datorită credinței în Cristos. A privi la cel străpuns, înseamnă să recunoaștem în el manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Salvarea prin crucea lui Cristos este a manifesta că „într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 16). Harul lui Dumnezeu ne smulge din rău și din moarte și ne conduce spre viață. „Între lumea păgână și Dumnezeu există numai o singură legătură: crucea lui Cristos”, scria cardinalul Daniélou. Este concluzia acestei duminici: e semnul viu al iubirii Tatălui ce se manifestă omului. De aceea: bucurați-vă [în latină laetare] și veseliți-vă, căci mare este îndurarea și milostivirea Domnului!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année B, Éditions Paulines, 1983; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu