 |
| „Tatăl nostru” - de James Tissot (1836-1902). |
Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (28 iulie 2019)
Lecturi: Geneză 18,20-32; Coloseni 2,12-14; Evanghelia Luca
11,1-13; lecturiOmilie
Lecturile biblice din această
duminică ne cheamă la rugăciune. Abraham apare ca un om al rugăciunii și mijlocirii.
Isus este omul rugăciunii. A te ruga înseamnă a îndrăzni să te apropii de
Dumnezeu ca să-l adori și să-i ceri ajutorul.
În prima lectură luată din cartea Genezei (Gen
18,20-32), Abraham oferă un model de rugăciune: prieten al lui Dumnezeu
intervine pentru locuitorii din Sodoma și Gomora. Domnul iubește aceste cetăți
ca și Abraham. „În vreme de Abraham stătea încă înaintea Domnului” (v.
22): este expresia care înseamnă în Vechiul Testament a-l adora, a intra
înaintea lui sau a-l sluji. Convingere
că o mică rămăşiţă de credincioşi poate salva mulțimea, îl stăpânește pe
Abraham. Cel credincios este implicat ca
să nu piardă pe cel nevinovat pentru vinovăția celui rău: „Oare îl
vei nimici pe cel drept împreună cu cel nelegiuit? Poate că se află cincizeci
de drepţi în cetate; oare îi vei nimici și nu vei suporta locul pentru cei
cincizeci de drepți care sunt în ea?” (v. 23-24). Omul încearcă o cale a dialogului
cu Dumnezeu: încearcă
să smulgă de la Domnul iertare pentru Sodoma și Gomora. Discuţia dintre om
şi Dumnezeu se prezintă ca o tocmeală orientală: porneşte de la 50 şi scade
până la 10. În mijlocul tuturor perversităților mai este un drept, nu este totul
pierdut. Mijlocirea sa are mai multă greutate pentru soarta omenirii decât are cei
răi. Abraham se încrede în dreptatea lui Dumnezeu care merge până la cruțarea
celui vinovat. Știe că Domnul, chiar dacă este judecătorul întregii omeniri,
milostivirea sa este mai puternică decât dreptatea. Insistând asupra dreptăţii,
el invocă îndurarea. Reuşeşte să obţină reducerea balanţei: preţul coboară disproporţionat
în beneficiul omului. Când este la mijloc omul, Dumnezeu acceptă bucuros să „piardă”,
să ierte. Este punct slab al Domnului: e partea vulnerabilă – se numește
milostivire. Abraham se dovedeşte a fi prietenul nu doar al lui Dumnezeu, ci şi
al omenirii. Și Abraham se arată mai îndrăzneț, și Domnul se manifestă mai
amabil. Din păcate, în tocmeala cu Dumnezeu, Abraham nu a mers suficient de
departe; se oprește la zece drepţi. Mai târziu, profeții Isaia, Ieremia… încerca
înlăturarea pedepsei Domnului cu un singur nevinovat: Isus, unicul drept, obține
iertarea lui Dumnezeu pentru întreaga omenirea păcătoasă.
În lectura a doua luată din Scrisoarea către Coloseni (Col 2,12-14), apostolul ne aduce vestea
bună: rămâne un drept – este Isus Cristos. Prin patima, moartea şi învierea sa
oferă întregii omeniri mântuirea. Colosenii, afirmă Paul, erau destinați morții
din cauza păcatelor, dar această condiție a fost introdusă în misterul lui Isus
și a apărut o existență nouă de viață și înviere. Soarta lor este legată de cea
a Domnului. Isus a înviat! Suntem chemaţi la înviere. Suntem botezați: credem
că „puterea lui Dumnezeu” a învins în viețile noastre. Cristos ne este prezentat ca
singurul drept care nu obosește niciodată să dea milostivire. Crucea lui Isus
ne-a dobândit iertarea păcatelor şi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă.
Dumnezeu, Tatăl milostivirii, ne-a iertat de „toate nelegiuirile. El a șters
documentul cu poruncile care erau împotriva voastră și l-a anulat pironindu-l
pe cruce” (v. 13-14). Paul ne învaţă că Isus când s-a urcat pe cruce ne-a obținut iertarea tuturor
păcatelor. În fața lui Dumnezeu oamenii nu sunt într-un proces care așteaptă
condamnarea, dar sunt liberi. Viaţa şi eliberarea ne-au fost date cu o
condiţie: să exprimăm adeziunea noastră „prin credinţa în puterea lui Dumnezeu”
(v. 12).
Evanghelie de astăzi (Lc
11,1-13) se deschide cu scena în care Isus se roagă singur, deoparte. Când a
terminat, unul dintre discipoli i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm,
aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui” (v. 1). Evanghelistul Luca, mai
mult decât alți evangheliști, îl prezintă pe Isus ca un mare și neobosit
rugător. Trăia rugăciunea departe de mulțime, în singurătate, în întâlnirea cu
Tată. Îndrăzneala lui Abraham este întrecută de îndrăzneala lui Isus când îi
spune: „Abbá”, adică „Tată”, lui Dumnezeu. Dar cum o spunea Isus? Cum se rugă,
ce accent, ce vibraţie avea glasul lui, câtă încredere, iubire, duioşie, intimitate
era în glasul lui când a rostit cuvântul „Abbá” – „Tăticule”? Văzându-i faţa
transfigurată în rugăciune, ei au rămas puternic impresionaţi. Și-au dat seama
că, până atunci ei nu se rugaseră. Notăm că discipolii au iniţiativa şi îi cer
lui Isus să-i înveţe să se roage. Şi, Isus acceptă: „Când vă rugaţi, spuneţi:
«Tată»” (v. 2). „Abbá” – Tăticule! Începeți cu cuvântul „tată”. Auzind acest
apelativ, discipolii au rămas cu răsuflarea tăiată: nimeni până atunci la evrei
– nici Abraham, nici măcar Moise – nu îndrăznise să-i adreseze lui Dumnezeu cuvântul
„Părinte”, darămite „Abbá”. Apostolii, când se rugau, i se adresau lui
Dumnezeu aşa cum se adresau toți evreii: „Adonai”, „Domn”, „Stăpâne”. Dintre
toate cuvintele limbajului omenesc pe care le putea alege pentru a-l numi pe
Dumnezeu, Isus alege apelativul: „Tată!” Invocaţia „tată” – lipsită de orice
alt adjectiv – exprimă ființa de fiu al lui Cristos. Ucenicul trebuie să se
roage în calitate de fiu. În acest raport stă toată originalitatea creştină:
tată și fiu.
Isus leagă două cereri:
„sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta” (v. 2). Rugăciunea lui Cristos
înseamnă a face loc lui Dumnezeu, lăsându-l să-şi manifeste în noi sfințenia sa
şi făcând să înainteze domnia sa de iubire în viaţa noastră. „Alte trei cereri
exprimă necesităţile noastre fundamentale: pâinea, iertarea şi ajutorul
în ispite. Nu se poate trăi fără pâine, nu se poate trăi fără iertare şi
nu se poate trăi fără ajutorul lui Dumnezeu în ispite” (papa Francisc). Pâinea este necesară, nu este de
prisos; nu se acumulează, nici nu se iroseşte… Iertarea este aceea pe care noi înşine o primim de la Dumnezeu.
Suntem păcătoşi iertaţi de milostivirea divină… Ultima cerere este „şi nu ne duce în ispită”: exprimă condiţia
noastră umană mereu expusă răului şi corupţiei. Dar, în toate acestea, Dumnezeu
ne este aproape în milostivirea sa.
După ce i-a învăţat pe discipoli
ce să spună în rugăciune, Isus recurge la exemple şi la experienţa
ascultătorilor, povestind parabola prietenului insistent şi subliniind puterea
rugăciunii prin exemplul tatălui care dă lucruri bune copiilor. „Dacă unul
dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune:
«Prietene, împrumută-mi trei pâini» […]. «Nu mă deranja» […]. Vă spun, chiar
dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui
se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie»” (v. 5.7.8). În parabola vecinului
care deranjează nu este atât statornicia în rugăciune cât siguranța
încrezătoare a ascultării rugăciunii. Dumnezeu este un prieten bun, cu el putem
să ne comportăm cu curaj, cu îndrăzneală, așa ca un prieten adevărat. Dumnezeu
este atât de apropiat omului încât poate fi deranjat. Este un Dumnezeu care te
ascultă, dar cu o libertate de iubire de neînțeles…
Isus ne sfătuiește să ne
îndreptăm către Dumnezeu Tatăl. Avem atâtea motive să o facem: pentru iubirea
Domnului și milostivirea sa. Da, în rugăciune vom găsi adevărata bucurie și
curajul de a iubi așa cum ne-a învățat El.
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli
M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro;
www.pastoratie.ro); Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu