 |
| Isus predicand de Gustave Dore. |
Evanghelia
fericirilor
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 februarie 2019)
Omilie
Cuvântul Domnului pe care l-am ascultat ne ajută să înfruntăm o problemă
generală: cum ne comportăm în viață? Cum găsim fericirea? Ființa umană este
cerșetoare după fericire. Isus știe aceasta pentru că întâlnește dorința
noastră cea mai profundă și răspunde: „fericiți voi!… vai vouă!” Sunt două căi:
calea fericirii și calea nefericirii. Iată, la aceste întrebări suntem invitați
să ni le punem. Este problemă morală. Lecturile biblice din această duminică
rezumă ceea ce este important în creștinism: toate răspunsurile duc spre a ne
încrede în Domnul. A fi creștin este a-l urma pe Cristos. Speranţa
noastră este ancorată pe Dumnezeu care îl învie pe Isus din morţi pentru ca
toţi să avem viaţă în el.
Lectura întâia e un scurt poem de
înțelepciune ebraică: binecuvântarea și blestemul. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: nu este prea mult de explicat.
Profetul Ieremia (Ier 17,5-8) pune
lucrurile imediat să fie limpezite: „blestemat este bărbatul care-şi
pune încrederea în om” (v. 5) și „binecuvântat este bărbatul care se încrede în
Domnul” (v. 7). Fie aici, fie acolo. Nu există poziție intermediară. Cuvântul
central este credința: a se încrede, adică a pune propria stabilitate în
Dumnezeu sau în om. A face o alegere:
nu pentru a avea încredere în noi înșine sau în alți oameni, ci a avea
încredere în Dumnezeu, ne spune profetul. Ieremia a activat în perioada
anului 628 până la distrugerea Ierusalimului în 587 înainte de Cristos. Este un
profet persecutat în Regatul lui Iuda. Este ținta urii și atacurile din partea
familiei (Ier 12,6), a consătenilor (Ier 12,1-5), a locuitorilor
Ierusalimului, a regilor [cinci regi s-au perindat în jurul lui], a întregii curții
(Ier 36,21-26) sfârșind în închisoare
[Ieremia este aruncat în cisterna fiului regelui] (Ier 38,6). În timp ce regele căuta alianță și sprijin în Egipt, la
sud, împotriva regelui Asiriei din nord, profetul predica încrederea numai în
Dumnezeu. Nu Egiptul va salva Israelul din calea regelui puternic din nord. Va
asista la invazia Asiriei, distrugerea Ierusalimului. Însuși regele Sedecia va
fi deportat în Babilon unde Nabucodonosor a pus să-i scoată ochii și a fost
legat în lanțuri. Ultimul act al slujirii profetice a lui Ieremia este printre
conaționalii săi din Egipt: e un refuz explicit al cuvântului său în fața unui
cult idolatric pe care poporul nu vrea să-l părăsească (Ier 44). Misiunea încredințată de Domnul este exprimată de șase
verbe: patru negative [„a dezrădăcina”, „a demola”, „a dărma” și „a distruge”]
și două pozitive [„a zidi” și „a planta”]. Binecuvântare și blestem – exprimă
în formă de parabolă destinul casei lui Israel. Trebuie să reflectăm: numai așa
putem simți nevoia să ne încredem în Dumnezeu.
Încrederea creștinului se întemeiază pe o mare certitudine: Isus Cristos a înviat din morți. În Scrisoarea către Corinteni (1Cor 15,12.16-20) realitatea învierii este o propunere creștină care nu a avut întotdeauna o acceptare ușoară. Paul întâlnește dificultăți printre creștinii convertiții din Corint. După ce a lăsat Corintul, unii falși profeți vin să predice că nu suntem siguri de învierea fizică a lui Cristos. Apostolul apelând la dovezile istorice, la martorii învierii (v. 3-11), acum recurge la motivele teologice introducând ideea de cauzalitate: Isus nu este doar un mort înviat, ci este Cel Înviat din morți care cauzează învierea morților: „dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre” (v. 17). Dacă el nu a înviat nici noi nu o să înviem. Singura noastră speranță trebuie să rămână în Cristos pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi pentru ca toţi să avem viaţă în el. Aceasta este credința lui Paul, a primilor creștini în mărturisirea lor până la martiriu și pe care noi trebuie să o susținem.
În Evanghelia după sfântul Luca (Lc 6,17-18a.20-26) Isus începe predica sa vestind cele patru fericirii și patru nefericiri. Fericirile sunt îndreptate spre aceea care l-au urmat pe Domnul: este vorba de discipoli lui Isus. „A urma” înseamnă a abandona totul (Lc 9, 23), a renunța la orice lucru (Lc 9,58). Nu este teama de viață. Cristos nu este profesor de etică, nici un autor de tratate morale. Predica sa este denunțarea profetică cu propoziții scurte și puternic contrastante vieții.
„Coborând împreună cu Cei Doisprezece, Isus s-a oprit pe câmpie” (v. 17). Cristos după ce s-a urcat pe munte împreună cu discipolii săi [muntele este locul privilegiat pentru a-l întâlni pe Dumnezeu – este Muntele Fericirilor după Matei] coboară spre câmpie: locul unde trăiesc și se întâlnesc oamenii zilnic. Și „ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: «Fericiţi voi!»” (v. 20). De patru ori anunță: fericiți voi, în loc de opt fericiri ca în Matei. Fericiți voi… cei săraci, cei flămânzi, cei care plângeți, fericiți veţi fi când oamenii vă vor urî. Se vorbește despre săraci, despre anawin [în ebraică]: e cel care așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu și își pun speranța în el. Isus are grijă de cei săraci, de flămânzi, de cei persecutați și proclamă că timpul lor a sosit.
Fericirile sunt predica cea mai dură. Isus a venit ca să ni-l arate pe Tatăl și nu a înființa un partid politic, să ne răscumpere de păcat și nu de sărăcie, să facă să știm ca bogățiile sunt bunuri care se pot cheltui doar în această lume, în lumea de dincolo nici nu se poate așa ceva. Cristos nu condamnă bogățiile, constată numai că ele, de fapt, un „vai”: vai vouă bogaţilor… vai vouă sătuilor… vai vouă ce râdeţi acum… vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine… Luca vorbește despre „vai” în care întâlnim pe cei care neagă mântuirea, milostivirea, viața veșnică pe care o primim gratuit de la Domnul. Bogații sunt excluși din împărăția lui Dumnezeu? Nu, Isus nu exclude niciunul. Vestea lui este mântuirea tuturor. Le atrage atenția, pentru a nu se închide în ei înșiși și nu își dau seama despre alții; nu vad decât orizontul prezentului și cel material; nu ascultă glasul Domnului. Riscă să se excludă din împărăția lui Dumnezeu. E un „vai” vouă!
Fericirile nu sunt trecătoare și moralizatoare, după sfântul Luca; se adresează direct celor care îl cunosc pe Isus – „fericiți voi!” – și care vor să-și spună că sunt adevărați discipoli ai săi. În Biblie Dumnezeu cunoaște numai oameni care sunt pe drum spre o țară nouă și spre ceruri noi, spre o altă lume de ființe libere, în împărăția care vine. Pentru Isus săracii sunt fericiți. Motivul este unul singur: bucuria împărăției ce a sosit. E lumina care este pentru toate popoarele.
Încrederea creștinului se întemeiază pe o mare certitudine: Isus Cristos a înviat din morți. În Scrisoarea către Corinteni (1Cor 15,12.16-20) realitatea învierii este o propunere creștină care nu a avut întotdeauna o acceptare ușoară. Paul întâlnește dificultăți printre creștinii convertiții din Corint. După ce a lăsat Corintul, unii falși profeți vin să predice că nu suntem siguri de învierea fizică a lui Cristos. Apostolul apelând la dovezile istorice, la martorii învierii (v. 3-11), acum recurge la motivele teologice introducând ideea de cauzalitate: Isus nu este doar un mort înviat, ci este Cel Înviat din morți care cauzează învierea morților: „dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre” (v. 17). Dacă el nu a înviat nici noi nu o să înviem. Singura noastră speranță trebuie să rămână în Cristos pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi pentru ca toţi să avem viaţă în el. Aceasta este credința lui Paul, a primilor creștini în mărturisirea lor până la martiriu și pe care noi trebuie să o susținem.
În Evanghelia după sfântul Luca (Lc 6,17-18a.20-26) Isus începe predica sa vestind cele patru fericirii și patru nefericiri. Fericirile sunt îndreptate spre aceea care l-au urmat pe Domnul: este vorba de discipoli lui Isus. „A urma” înseamnă a abandona totul (Lc 9, 23), a renunța la orice lucru (Lc 9,58). Nu este teama de viață. Cristos nu este profesor de etică, nici un autor de tratate morale. Predica sa este denunțarea profetică cu propoziții scurte și puternic contrastante vieții.
„Coborând împreună cu Cei Doisprezece, Isus s-a oprit pe câmpie” (v. 17). Cristos după ce s-a urcat pe munte împreună cu discipolii săi [muntele este locul privilegiat pentru a-l întâlni pe Dumnezeu – este Muntele Fericirilor după Matei] coboară spre câmpie: locul unde trăiesc și se întâlnesc oamenii zilnic. Și „ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: «Fericiţi voi!»” (v. 20). De patru ori anunță: fericiți voi, în loc de opt fericiri ca în Matei. Fericiți voi… cei săraci, cei flămânzi, cei care plângeți, fericiți veţi fi când oamenii vă vor urî. Se vorbește despre săraci, despre anawin [în ebraică]: e cel care așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu și își pun speranța în el. Isus are grijă de cei săraci, de flămânzi, de cei persecutați și proclamă că timpul lor a sosit.
Fericirile sunt predica cea mai dură. Isus a venit ca să ni-l arate pe Tatăl și nu a înființa un partid politic, să ne răscumpere de păcat și nu de sărăcie, să facă să știm ca bogățiile sunt bunuri care se pot cheltui doar în această lume, în lumea de dincolo nici nu se poate așa ceva. Cristos nu condamnă bogățiile, constată numai că ele, de fapt, un „vai”: vai vouă bogaţilor… vai vouă sătuilor… vai vouă ce râdeţi acum… vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine… Luca vorbește despre „vai” în care întâlnim pe cei care neagă mântuirea, milostivirea, viața veșnică pe care o primim gratuit de la Domnul. Bogații sunt excluși din împărăția lui Dumnezeu? Nu, Isus nu exclude niciunul. Vestea lui este mântuirea tuturor. Le atrage atenția, pentru a nu se închide în ei înșiși și nu își dau seama despre alții; nu vad decât orizontul prezentului și cel material; nu ascultă glasul Domnului. Riscă să se excludă din împărăția lui Dumnezeu. E un „vai” vouă!
Fericirile nu sunt trecătoare și moralizatoare, după sfântul Luca; se adresează direct celor care îl cunosc pe Isus – „fericiți voi!” – și care vor să-și spună că sunt adevărați discipoli ai săi. În Biblie Dumnezeu cunoaște numai oameni care sunt pe drum spre o țară nouă și spre ceruri noi, spre o altă lume de ființe libere, în împărăția care vine. Pentru Isus săracii sunt fericiți. Motivul este unul singur: bucuria împărăției ce a sosit. E lumina care este pentru toate popoarele.
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della
Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu
J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net);
Masetti N., Guidati dalla Parola,
EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo
A., (ed) Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi
G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu