Să murim împreună cu Cristos, ca să trăim împreună cu el

Cristos înviat apare la cei din limb 

 [locul unde stau sufletele drepților decedați înainte de Cristos].

 Din cartea Despre moartea fratelui Satir a sfântului Ambroziu, episcop  

(Cartea 2, 40.41.46.47.132.133: CSEL 73, 270-274.323-324)

Trebuie să recunoaștem că și moartea poate fi un câștig, iar viața, o pedeapsă. De aceea, și sfântul Paul spune: Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig (Fil 1,21). Ce este Cristos, dacă nu moartea trupului și duhul vieții? De aceea, să murim împreună cu el, ca să trăim împreună cu el. Să avem în noi, în fiecare zi, obiș­nuința și dispoziția de a muri așa încât sufletul nostru să învețe să se dezlipească de poftele trupului, și, ca și cum ar plana în înălțimi, departe de a se atinge de plăce­rile josnice ale lumii, care tind mereu să ademenească spiritul, să accepte imaginea morții, ca să nu îndure apoi moartea ca pe o pedeapsă. De fapt, legea trupului repugnă legii spiritului și încredințează sufletul legii păcatului. Dar care va fi remediul? Cine mă va elibera de acest trup al morții? Harul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru (cf. Rom 7,24 ș.u.).

Avem medicul, să acceptăm medicamentul. Medica­mentul nostru este harul lui Cristos, iar trupul muritor este trupul nostru. Așadar, să ne exilăm din trup pentru a nu fi exilați din Cristos. Chiar dacă suntem în trup, să căutăm să nu urmăm dorințele trupului. Este adevărat, nu trebuie să renegăm drepturile legitime ale naturii, dar trebuie să dăm mereu preferință darurilor harului.

 

Lumea a fost răscumpărată prin moartea unuia singur. Dacă Cristos nu ar fi voit să moară, putea să o facă. În schimb, el nu a considerat că trebuie să alunge moartea ca și cum ar fi o slăbiciune, nici nu ne-ar fi mântuit mai bine altfel decât prin moarte. De aceea, moartea sa este viața tuturor. Noi purtăm sigiliul morții sale; atunci când ne rugăm, o vestim; oferind jertfa, o proclamăm; moartea sa este victorie, moartea sa este sacrament, moar­tea sa este solemnitatea anuală a lumii.

Ce să mai spunem despre moartea sa, în timp ce putem demonstra cu exemplul divin că numai moartea a dobân­dit nemurirea și că moartea însăși s-a răscumpărat pe sine? Deci moartea, cauză de mântuire universală, nu este de plâns. Moartea pe care Fiul lui Dumnezeu nu a disprețuit-o și n-a alungat-o, nu este de evitat.

  

Cu siguranță, moartea nu făcea parte din natură, însă a devenit parte a ei după aceea. De fapt, Dumnezeu nu a instituit moartea de la început, ci a dat-o ca remediu. Din cauza condamnării primului păcat, a început condiția demnă de compătimit a neamului omenesc în truda continuă, în dureri și adversități. Dar trebuia să se pună capăt acestor rele, pentru ca moartea să restituie ceea ce pierduse viața, altfel, fără har, nemurirea ar fi fost mai mult o povară decât un avantaj.

Sufletul nostru va trebui să iasă din îngustimile acestei vieți, să se elibereze de poverile trupului și să se îndrepte spre adunările veșnice. A ajunge acolo este pentru sfinți. Acolo vom cânta lui Dumnezeu acea laudă pe care, așa cum spune lectura profetică, o cântă interpreții cerești de harpă: Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule atotputernic, drepte și adevărate sunt căile tale, Rege al națiunilor. Cine nu se va teme, Doamne, și nu va preamări numele tău? Căci numai tu ești sfânt. Toate națiunile vor veni și se vor prosterna înaintea ta (Ap 15,3-4).

  

Sufletul va trebui să iasă și pentru a contempla nunta ta, Isuse, în care, în cântarea de bucurie a tuturor, mireasa este însoțită de pe pământ la cer, nemaifiind supusă lumii, ci unită cu spiritul: La tine va veni tot omul (Ps 64[65],3).

  

Sfântul David a suspinat, mai mult decât oricare altul, dorind să contemple și să vadă ziua aceasta. El a spus: Un lucru cer de la Domnul și pe acesta îl caut: să locu­iesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să privesc frumusețea Domnului (Ps 26[27],4).

(sursă: http://www.ibreviary.com).