 |
| Obolul vădurei. |
Dăruire și încredere
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (11 noiembrie 2018)
Omilie
Cele trei lecturi biblice din
această duminică au un punct comun: toate trei vorbesc despre dăruire. Noi nu
am venit la Liturghie pentru a ne vedea, dar pentru a dărui totul Domnului. Am
auzit mărturia a doua femei sărace – o păgână și o fiică a lui Israel – care a
dat tot ce avea pentru a putea trăi: dăruiește tot. Iată două exemple în
această zi în care îl sărbătorim pe cel care a renunțat la propria sa viață – Isus
Cristos, marele preot.
 |
| Tishbe, satul lui Ilie, aproape de valea Chorath (pârâul Cherit). |
Prima lectură luată din Cartea Regilor (1Rg 17,10-16) ne
vorbește despre profetul Ilie, din Regatul de Nord cu capitala la Samaria. După
anunțul secetei (1Rg 17,1) și
chemarea din partea lui Dumnezeu lângă pârâul Cherit (la nord de Tișbe, satul
natal a lui Ilie, în Transiordania), Ilie trebuie să fugă de mânia reginei
Izabela, soția lui Ahab [prin 870 î.C.], într-un teritoriul păgân,
retrăgându-se în Fenicia [în regiunea Tirului și Sidonului], o țară mai
fertilă decât Israelul. A fost mânat până la Sarepta, oraș fenician, aproape de
coasta Mediteranei, la 15 km la sud de Sidon, țara din care provenea Izabela,
dușmană declarată a lui Dumnezeu și, deci, a lui Ilie. Este „consumat de zel
pentru Domnul” în lupta dramatică împotriva păgânismului cananeu – cultul lui
Baal, zeul fertilității și al ploii – ce contamina religia poporului evreu. Era în timpul foametei. Întrând în
cetate, găsește acolo o văduvă săracă strângând vreascuri pentru că voia să-și
facă o turtă dintr-o mână de făină și un pic de ulei pentru ea și fiul său. Dar
la cererea profetului, face un salt de credință. Căci „Ilie i-a zis: «Nu te
teme, mergi […]! Dar fă pentru mine o turtă mică […] şi adu-mi-o; apoi vei face pentru tine şi
pentru fiul tău! Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: ‘Vasul cu făină
nu se va termina şi urciorul cu untdelemn nu se va împuţina până în ziua când
Domnul va da ploaie peste faţa pământului’»” (vv. 13-14). Ea dă totul și se
încredințează lui Dumnezeu. Această înmulțire miraculoasă a făinii și a
uleiului este răsplata pentru atitudinea plină milă pe care o femeie săracă i-o
arată omului lui Dumnezeu. Minunea se împlinește. Profetul este salvat de la
moarte de generozitatea unei văduve păgâne foarte sărace. Pentru sfinții
părinți, această văduvă este modelul păgânilor chemați la credință.
Am citit câteva săptămâni din Scrisoarea către Evrei (Evr 9,24-28). Autorul se adresează
creștinilor de origine ebraică ce aveau niște nostalgii spre cultul vechi. În
practica creștină nu e nici templu, nici sacrificii sângeroase. Ce vrea
Dumnezeu de la noi? Atunci autorul reia toate realitățile, una câte una, a religiei
ebraice și demonstrează că este depășită cu totul. Acum, trece la templu: se
numește „sanctuar”. El precizează: trebuie să vedem adevăratul sanctuar unde
este Dumnezeu, adică sus în cer, și templul construit de mâna oamenilor.
„Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om […] ci chiar în cer,
ca să se arate acum înaintea feţei lui Dumnezeu în favoarea noastră” (v. 24).
Pentru creștini, adevăratul templu este locul unde se întâlnește Dumnezeu nu este o
clădire, ci întruparea lui Isus. Acum locul de întâlnire între Dumnezeu și
om este Cristos, Dumnezeu făcut om. Isus ne-a salvat oferindu-se o dată pentru
totdeauna luând asupra sa păcatele celor mulţi. El este cu adevărat cel care a
dat totul. Acest unic sacrificiul este
prezent în sfânta jertfă a Liturghiei de pe altar. Pe cruce, a oferit sacrificiul
propriei vieți „ca să distrugă păcatul prin jertfa lui” (v. 26). Biserica s-a
născut printr-un act de iubire infinită a Domnului, dar trebuie să ia aceeași
atitudine a lui Cristos în comportamentul său: dăruirea.
În Evanghelia după Marcu (Mc 12,38-44),
Isus se află în templu și pune față în față gesturile cărturarilor ambițioși cu
atitudinea umilă și plină de credință a unei văduve sărace. Observă că sunt
avizi de bogăție și denunță comportamentul lor ipocrit. Așezat în curtea interioară
a templului din Ierusalim – prima mare încăpere a templului numită „curtea
femeilor”, unde erau treisprezece casete cu deschidere în formă de pâlnie,
adunând ofertele pentru sanctuar – Isus este acolo pentru a da o lecție
discipolilor. El recomandă să nu imite pe cărturari în ceea ce privește
învățătura lor de vanitate și de răutate. „Feriţi-vă de cărturari, cărora le
place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele
locuri în sinagogi şi locurile dintâi la ospeţe! Ei devorează avutul văduvelor
şi se prefac că se roagă îndelung” (vv. 38-40). Cel mai grav este faptul că ei
jefuiesc pe cei mai săraci.
Isus stă așezat în fața visteriei
și observă oamenii care depun ofertele lor pentru templu. „Privea cum punea
mulţimea banii în caseta pentru ofrande” (v. 41). Vede bogații care dau mult,
foarte mult. În comparație cu aceștia mulți, intră în scenă o văduvă foarte
săracă. Sărăcia se vedea pe ea. Nu are nimic. Ne putem imagina că ei îi este
rușine să dea doar două monede mici. Este o valoarea minimă pentru ea. Dar,
fără să știe, atrage atenția lui Isus făcând din ea un exemplu pentru ucenicii
săi: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei
care pun în caseta pentru ofrande, pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea
însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei” (vv. 43-44). Cristos
explică de ce această văduvă a dat mai mult decât toți ceilalți, adică lor le-a
mai rămas destul, chiar dacă suma pe care au dat-o a fost mare, pe când ea, din
sărăcia ei, a da tot ce avea, a jertfit tot ce i-a mai rămas să trăiască. Din
cei doi bănuți nu și-a oprit nici măcar unul! „Din cauza sărăciei sale extreme,
ar fi putut să ofere o singură monedă pentru templu şi să o ţine pentru ea pe
cealaltă. Dar ea nu vrea să înjumătăţească cu Dumnezeu: renunță la tot. În
sărăcia sa a înţeles că, avându-l pe Dumnezeu, are totul; se simte iubită total
de el şi la rândul său îl iubeşte total”, spune papa Francisc. Ea s-a bazat pe
faptul că Dumnezeu va avea grijă de ea!
„Erau la masă o mamă cu trei copii [de 5, 6, 7 ani,
cel mai mare]; tata era la muncă; mâncau friptură... În acel moment bate la uşă
cineva. Unul dintre copii vine şi spune: «Mamă, este un cerşetor care cere de pomană!»
Şi mama, o creştină bună, îi întreabă: «Ce facem?» – «Să-i dăm de mâncare,
mamă!» – «Bine». Atunci, ia furculiţa și taie friptura în jumătate. «Ah, nu,
mamă, nu! Aşa nu! Ia din frigider». – «Nu! Să facem trei sendvişuri, aşa». Şi
copiii au învăţat că adevărata caritate se dă, se face nu din ceea ce rămâne,
ci din ceea ce ne este necesar. Sunt sigur că în după-amiaza aceea le-a fost un
pic foame... Dar, aşa se face!” – spunea papa Francisc (la Angelus într-o duminică [8 noiembrie 2015]).
De ce a dat-o Isus pe această
femeie ca exemplu pentru ucenici? Ea și-a jertfit Domnului tot ce a avut. Să
medităm aceasta… Eu ce jertfesc? Viața? Sănătatea? Banii? Timpul? Puterea mea
de muncă? Spre deosebire de cărturari, cărora le plăcea să se laude cu faptele
lor, ea este o femeie simplă, nu s-a considerat o persoană importantă. Faptul
că era săracă, nu a oprit-o să aducă jertfă. În mod evident, ea a avut mare
încredere în Dumnezeu, ca și văduva din Sarepta. Să ne rugăm pentru această
încredere…
bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa
R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci
A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi
T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Thabut Marie-Noëlle (http://thierry.jallas.over-blog.com);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu