 |
| Isus în pustiu - de Michael Dudash. |
Biruința lui este şi a noastră
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (18 februarie 2018)
Evanghelia Marcu 1,12-15: În acel timp, Duhul
l-a dus pe Isus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile,
fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar
îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în
Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a
împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi
credeţi în evanghelie!”
Omilie
Am început Postul Mare de miercuri când am pus cenușa. Timp de pregătire: este poarta de intrare spre Misterul Pascal. Timp de convertire: este lupta împotriva celor trei pofte: a erosului, a bogăției și a puterii. Timpul „forte” al Postului: se numește și „semn sacramental al convertirii noastre”: „a muri” și „a învia” cu Cristos – „noul Adam” – de la care vine bogăția harului ce ne reconciliază cu Domnul. Constă într-o schimbare radicală, o reînnoirea intimă a omului cu toate sentimentele, judecățile și trăirea sa. Timp privilegiat ce face simțită chemarea la calea creștină. Este cuvântul lui Dumnezeu propus la liturgia de astăzi ce ne duce spre botez și spre convertire, două aspecte ale aceleași realități: primul subliniază acțiunea mântuitoare gratuită a lui Dumnezeu și cel de-al doilea răspunsul omului.
În prima lectură luată din Cartea
Genezei (Gen 9,8-15) – este relatarea potopului – pune în
lumină încăpățânarea omului voind să facă totul de la sine, fără Dumnezeu și rupând
astfel raportul de dependență ce-l leagă pe om de cel ce l-a creat. Această
atitudine îl poartă omul la moarte: potopul este semn și consecință. Dar Dumnezeu
încearcă în continuu să-i dea ocazie omului de a se mântui: arca lui Noe este și
ea moment favorabil de mântuire. Conform unei vechi practici liturgice cu caracter
alegoric, potopul era văzut ca marele botez al omenirii. Intervenția lui
Dumnezeu i-a salvat pe Noe și urmașii săi. Toată creația a fost binecuvântată
de Domnul: „Iată, eu închei alianţa mea cu voi şi cu descendenţa voastră
care vine după voi şi cu orice suflet viu care este cu voi, cu păsările, cu
animalele, cu toate vieţuitoarele pământului” (vv. 9-10). Dumnezeul Vechiului
Testament își descoperă adevăratul chip: toată familia este adunată în fața sa
– noua umanitate: „semnul alianței” – curcubeul – îi amintește Domnului ce s-a
stabilit. Curcubeu este ca arcul un arcaş nu încordat pentru a trage
săgeți împotriva dușmanului, dar ca semn al alianței de pace între Dumnezeu şi omenire.
Este cuvântul Domnului – bunătatea sa cea
milostivă – care se extinde în prezent și în viitor. De fiecare dată când va
apărea curcubeul este menit să atragă protecția divina: Dumnezeu este prieten
cu omul și capabil să-i aducă salvarea.
Sfântul Petru scrie o epistolă (1Pt 3,18-22) unei comunități oprimată de
suferință și persecuție. Apostolul face să se înțeleagă și să descopere noua
dimensiunea a iubirii lui Dumnezeu. Suferința, chiar pentru creștini, este
salvatoare, precum patima lui Cristos
care „a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei
nedrepţi” (v. 18). A fi salvat înseamnă a fi smuls din starea de moarte pentru
a începe o viață nouă, din starea de sclavie la o stare de libertate. Scrisoarea
lui Petru este o amplă cateheză baptismală – crezul botezial: Isus mort pentru
păcate, coborât în iad și înviat. Rădăcinile botezului stă în moartea și
învierea lui Cristos. După cum Noe a fost salvat de arcă din apele potopului,
la fel și botezul: ne mântuiește pe toți. Alianța de atunci, se reface în noi
astăzi. A fi botezat este a ne angaja pentru Dumnezeu cu o conștiință dreaptă,
ceea ce face catecumenul – cel chemat să devină creștin prin botez – prin mărturisirea
credinței creștine pe care o mărturisim în noaptea de Paști participând la
învierea Domnului.
În Evanghelie
după Marcu (Mc 1,12-15) citim că după
ce a fost botezat, „Duhul l-a dus pe Isus în pustiu. Iar în pustiu a
stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu
fiarele, iar îngerii îi slujeau” (vv. 13-14). Unde ar putea avea loc astfel de întâlniri cu Duhul
Sfânt şi cu Satana, cu fiarele sălbatice şi cu îngerii, decât în pustiu!
Deşertul este şcoala unde Isus a mers pentru a distinge glasul lui Dumnezeu, pe
care trebuia să-l urmeze, de vocea Satanei, care-l ispitea.
Relatarea ispitirii în pustiu – extrem de sobră – este
constituită din trei elemente. Duhul Sfânt îl conduce pe Isus în pustiu; acolo,
Domnul „fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar
îngerii îi slujeau” (vv. 12-13). Sfântul Marcu nu povesteşte nimic despre cum a fost ispitit; îl
interesează să spună că Isus a fost ispitit. Evanghelistul nu consideră necesar
să dea amănunte, îi este de-ajuns să-l arate pe Isus trăind printre fiarele
sălbatice şi că este slujit de către îngeri. Venirea lui Cristos este atestată
prin viaţa armonioasă a creaţiei în ansamblul ei, în special a animalelor.
Menţionând că Isus trăia printre fiarele sălbatice, fără nici un semn de
agresivitate, evanghelistul vrea să arate că avem de a face cu o întoarcere la
armonia primară: Isus „era împreună cu fiarele” (v. 13). Este o lume a păcii; se restabileşte
armonia distrusă de vechiul Adam. Armonia originală fusese ruptă de greşeala primilor părinți, dar alianța
cu Noe – din prima lectură – îl angajează pe Dumnezeu să fie atent cu toată
creaţia (cf. Gen 9,8-15). Acolo „îngerii
îi slujeau” [pe Isus, desigur]. Unde a mai fost „slujit” Isus de către îngeri?
„Și le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină”
(Lc 2,9). „Dintr-o dată, s-a unit cu
îngerul o mulțime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu și spunând:
«Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care el
îi iubește!»” (Lc 2,13-14). Este doar o picătură din orizontul de
Paradis (cf. Gen 2). Acesta este
semnul că „împărăţia lui Dumnezeu este aproape”.
Rodul acestor zile de retragere în pustiu a fost
proclamarea veștii bune rezumate aici în două propoziţii. Prima: „S-a împlinit
timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape!” (v. 15). „Timpul s-a împlinit”,
adică în Cristos se începe o nouă alianță, se stabilește un nou raport între
Dumnezeu și om. Așa cum în pactul de prietenie originea gratuității aparține
lui Dumnezeu, astfel în acest pact totul se consumă sau se mistuie în persoana lui
Isus. Trebuie ca omul să se apropie ca să-i dea darul. Numai convertindu-se, în
mod radical, omul va putea primi împărăția lui Dumnezeu. A doua propoziție este
cea conclusivă: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (v. 15). Isus reia
mesajul lui Ioan Botezătorul, după arestarea lui de către Irod, cum precizează
Marcu. Este vorba de a da un sens convertirii: nu este chemare la remușcare,
nici chemarea la sentiment, în sensul: „încercați voi să vă disprețuiți pentru
păcatele voastre”, nici invitație psihanalitică la curățarea conștiinței, nici un
îndemn la opoziția nedreptății, a pietismului, a legalismului. Omul întreg – cu
mentalitatea și activitatea sa normală – trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu
care îl cheamă la schimbarea drumului. Convertirea se sfârșește prin
credință, adică în aderarea
întregii noastre vieții la mesajul evanghelic. În linişte şi
reculegere ajungem să ne împăcăm cu noi înșine, acceptându-ne aşa cum suntem,
reconciliindu-ne cu fiarele şi cu îngerii din vieţile noastre, începând apoi să
trăim din nou pacea, ca prima oară.
Şi Isus s-a aflat singur în faţa ispitei, dar întărit
de cuvântul lui Dumnezeu, asistat de îngeri a ieşit biruitor, iar biruinţa lui
este şi a noastră.
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu