Lui
Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (22 octombrie 2017)
Lecturi: Isaia
45,1.4-6; 1Tesaloniceni
1,1-5b; Evanghelia Matei
22,15-21.
Omilie
În această duminică auzim textele
biblice care ne cer răspuns. Ele amintesc despre importanţa pe care noi o avem
în ochii lui Dumnezeu și a celorlalți oameni, adică societatea și Statul.
Suntem toți invitați la reflexia asupra ființei noastre creștine de discipoli
ai Domnului.
În prima lectură luată din cartea
lui Isaia (Is 45,1.4-6) –
mai bine zis din cartea lui deutero-Isaia [Is
40-55] cum spun exegeții: o scriere a unui profet necunoscut – care
este o revelație din partea lui Dumnezeu despre Cirus, noul rege al Persiei
(557-529 î. C.); cucerind Babilonul anexează toate posesiunile regelui caldeu (Siria,
Fenicia și țara Israelului) și prin edictul său [din 538 î. C.] dă libertate
la toate popoarele inclusiv evreilor. Dumnezeu nu acționează direct în istorie,
ca mai înainte, ci se ascunde în spatele instrumentelor sale, ca Cirus; însă
rămâne eliberatorul poporului său. „De
dragul slujitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe
nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai” (v. 4).
Cirus a devenit omul providenţial care va permite poporului lui Israel să se
întoarcă în țara sa. „Te-am chemat pe nume. Ți-am dat un titlu; eu sunt Domnul
şi nu este altul”. Rege păgân, care nu cunoștea pe Dumnezeu (v. 4), este chemat
„ales” [uns] – termenul „uns” este dat
lui Mesia, titlu rezervat regelui lui Israel. Oracolul regal este de o
îndrăzneală incredibilă. Domnul l-a ridicat pe Cirus ca Mesia, adică mântuitor al
poporului lui Israel. Acest popor distrus şi umilit își va regăsi demnitatea şi
strălucirea sa. Este extraordinar că Dumnezeu se servește de un rege păgân
pentru a realiza proiectul său de mântuire. Inițiativa aparține Domnului care
lucrează în toată libertatea, dincolo de orice inițiativă umană. Dumnezeu se
descoperă prin Cirus ca supremul stăpân absolut al istoriei și al timpului.
Dacă credința este trăită cu
intensitate atunci este fermentul istoriei. Sfântul Paul le vorbește tesalonicenilor
în scrisoarea sa (1Tes 1,1-5b) despre „lucrarea
credinţei […], de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în
Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru” (v. 3). El descoperă credința
activă a creștinilor din capitala Macedoniei, al doilea oraș al Greciei. Însă
se izbește de o brutală opoziție a unei colonii iudaice printre locuitorii
cetății, pentru care e constrâns să treacă la păgâni, mult mai sensibili și
deschiși la noul mesaj. Acești păgâni primesc Vestea cea Bună convertindu-se la
Isus (cf. Fap 17,1-10). Angajarea
umană cu prezența lui Dumnezeu înfloresc printre credincioșii din Tesalonic.
Este vorba despre credința activă, despre iubirea matură și speranța
statornică. Cuvântul grec vorbește tocmai despre statornicia și răbdarea în
contradicții și contestații. În Cristos, credincioșii au primit „har și pace”
de la Dumnezeu (v. 1), adică de la milostivirea Domnului în care el își
îndreaptă privirea spre cei păcătoși. El descoperă că principala lor activitate
este Dumnezeu care face parte din aceste inimi ale acestor oameni credincioși. Iniţiativa
aparţine lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii este de a răspândi Evanghelia „nu
numai prin cuvânt, ci şi prin puterea Duhului Sfânt” (v. 5). Cu acest spirit
divin, Biserica din Tesalonic crește și se întărește devenind sămânța istoriei milostivirii
lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Matei (Mt 22,15-21), vedem cum farisei alături
de susţinătorii lui Irod Antipa – tetrarhul din Galileea, supuşi puterii romane
– s-au pus de acord pentru a-i întinde o capcana lui Isus. Încep prin cuvinte
lingușitoare despre libertatea, corectitudinea până la integritatea sa.
„Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu”
(v. 16). Deşi intenţia lor era plină de răutate, ei spun adevărul. Este definit
ca un învățător al adevărului. Dar această limbă măgulitore treptat se
transformă într-un complot împotriva lui Isus: „Este permis sau nu a da tribut
Cezarului?” Este problema tributului pe care provinciile ocupate de romani îl
datorau imperiului și pe care zeloții încercau să-l oprească. Vor să-l prindă
pe Isus pe picior greşit: răspunsul său trebuia să-l arate ca adept al puterii
romane sau ca duşman al împăratului. Întrebarea lor nu vine din dorinţa de a
şti – nici nu-l interesează adevărul – dar vine din „răutate” şi „ipocrizie”.
Primul termen este răutate [poneria
în limba greacă], adică răutate conştientă şi şmecheră; izvorăşte din
interiorul omului; este o logică a vieţii. Al doilea termen este ipocrizie: îl
defineşte pe cel care îl împlineşte şarlatan; nu reflectă viaţa sa; arată
sentimente pe care nu le trăieşte el însuși.
Problema tributului nu este una
politică sau religioasă, ci este și mesianică. Iudeii credeau că sunt supuși
dominației străine până la venirea lui Mesia; acesta înfrângând pe dominatori
ar fi stabilit supremația lui Israel. Întrebându-l pe Isus despre plătirea
tributului, adversarii săi speră să-l compromită în fața autorităților romane
sau să-l inducă să-și dezvăluie tocmai mesianitatea sa.
Răspunsul lui Isus evită
politizarea imaginii lui Dumnezeu și se opune sacralizării puterii politice. La
vederea dinarului de argint, Isus face aluzie la imaginea gravată pe monedă și
așează într-un context nou problema. „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (v. 21). Nu spune: ori
a Cezarului ori a lui Dumnezeu, ci: şi unul şi celălalt, fiecare are planul
său. Este începutul separării între religie şi politică. Evreii erau obişnuiţi
să conceapă viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu instaurată de Mesia ca o „teocraţie”,
cu alte cuvinte un guvern condus de Dumnezeu pe pământ prin intermediul
poporului ales.
Fariseii sunt dezamăgiți: Isus nu
le răspunde la provocarea lor, ci trebuie ei să decidă sau împotriva lui
Cristos sau pentru el.
Să fim atenți! Această afirmaţie
a lui Isus cere de la noi creştinii responsabilitatea unei interpretări
inteligente. Nu este invitație de a separa credința de viața concretă, dar de a
evalua posibilitățile omului știind că Domnul conduce istoria și numai lui
trebuie să-i dăm cont. Nu detașarea senină a pustnicului, ci forța de a striga
că nimeni nu se poate numi stăpân al omului. Ştim bine că împăraţii romani
făceau să fie venerați ca zei. Aceasta este valabil chiar şi astăzi. Dacă
puterea politică pretinde adoraţia care i se cuvine lui Dumnezeu, creştinul nu
este obligat să i-o dea, denunțând orice regim, persoană sau structură care împiedică
orice om să fie el însuși, adică „imaginea lui Dumnezeu” în libertate și
dreptate.
Cu ocazia săptămânii misionare,
suntem puși în faţa responsabilităţile noastre. „Misiunea Bisericii este
întemeiată pe puterea transformatoare a Evangheliei: este o Veste Bună care
poartă în sine bucuria contagioasă care conține oferta pentru o viață nouă:
aceea a lui Cristos înviat”. „Această zi ne invită să reflectăm din nou asupra
misiunii în inima credinței creștine”. „Care este fundamentul misiunii? Care
este inima misiunii? Care sunt atitudinile vitale ale misiunii?” ne spune
papa Francisc în mesajul ocazionat de Ziua Mondială a Misiunii [2017].
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu