A ne schimba viața
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (1 octombrie 2017)
Lecturi: Ezechiel 18,25-28; Filipeni 2,1-11; Evanghelia Matei 21,28-32.
Dumnezeu ne oferă tuturor posibilitatea de a ne schimba viața. Astăzi evanghelia ne propune parabola „celor doi fii” cu care Domnul cere poporului să se întrebe asupra legăturii vieții lor cu Dumnezeu. Chiar fiilor care uneori nu au voință să muncească în via Domnului au posibilitatea să se schimbe. Acesta este mesajul de speranță pe care îl prezintă liturgia de astăzi.
Profetul Ezechiel (Ez 18,25-28), din prima lectură, se
adresează unui popor deportat și împrăştiat într-o țară păgână (587 î. C.): e prăbușirea tuturor instituțiilor, distrugerea cetății sfinte, deportarea,
apusul tragic a tot ce este națiune, dinastie regală, cultul, templul… Și
printre deportați se strecoară acest plânset deprimant: „Domnul ne-a dezamăgit,
nu ne-a apărat”. Exilul se prelungeşte. Copiii celor deportaţi – născuţi în
sclavia babiloniană – se plâng împotriva lui Dumnezeu pentru că – aşa cum
gândesc ei – trebuie să plătească pentru vinovățiile care n-au fost comise de
ei şi să suporte nelegiuirea părinţilor lor. Ar fi trebuit să recompenseze pe
cei buni și să pedepsească pe cei răi – spuneau ei. Dumnezeu este pus sub
acuzație. „Voi ziceţi: «Calea Domnului nu este dreaptă». Ascultaţi, voi, casă a
lui Israel: oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt
drepte” (v. 25). Voi criticați pe Dumnezeu, însă judecați după vederile
voastre înguste și scurte! Profetul, în numele Domnului, explică că lucrurile
nu stau aşa cum gândesc ei, pentru că fiecare plăteşte pentru acţiunile sale fie
bune, fie rele și le amintește la fiecare responsabilitățile sale. Este
fundamental răspunsul de convertire pe care cuvântul Domnului îl cere. „Dacă
cel rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate şi
judecată, acela îşi va face sufletul să trăiască” (v. 26). Ezechiel vorbește
despre retribuția dreptului și pedeapsa celui rău. Noțiunea de „convertire”
este strict personală și se exprimă cu claritate aici. Profetul invită să
înceteze de a mai judeca modul lui Dumnezeu de a se comporta şi de a se cercetă
mai degrabă pe ei înşişi. Mai puţine frunze şi mai multe roade. Cu alte
cuvinte, mai puţine judecăţi temerare şi mai multe fapte sfinte. Suntem chemaţi
cu toţi pentru a ne orienta viața spre Domnul şi să-l urmăm din toată inima.
În a doua lectură luată din Scrisoarea către Filipeni (Fil 2,1-11), sfântul Paul ne dă câteva
detalii în ceea ce trebuie să fie această convertire. „Să gândiţi la fel, să
aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget! Să nu faceţi nimic din
ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă” (vv. 2-3). Paul ne vorbeşte
despre viaţă, umilința şi chiar înjosirea lui Cristos. Îl dă ca exemplu. „El,
fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu
Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea
oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe
sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (vv. 6-8).
Modelul nostru trebuie să fie acela al lui Isus. S-a făcut mic ca unul dintre
noi. A căutat prietenia oamenilor. A acceptat moartea din iubire pentru fraţii.
Având aceleaşi sentimente pe care le-a avut însuși Cristos, creștinii, în viața
lor de zi cu zi, sunt orientați spre salvarea vieţii tuturor oamenilor. Este o
chemare necesară timpului nostru: umilință și ascultare! Ascultarea înseamnă
umilință, apropierea de alții, slujire. Este convertire: a ne schimba viața.
Evanghelia după sfântul Matei (Mt 21,28-32) ne cere să primim chemarea lui Isus
de a ne încrede până la ultima posibilitate a iubirii lui Dumnezeu. Astăzi ne
prezintă o a doua parabolă. Toate vorbesc despre împărăţia lui Dumnezeu, toate
au ca punct de plecare via – înţeleasă
ca simbol al împărăţiei lui Dumnezeu – şi toate sunt încercări ale lui Isus de a
deschide ochii poporului care nu se încredeau în el şi îl supraveghea. Prima
parabolă, am ascultat-o duminica trecută: este istoria unui Dumnezeu care iese
în piaţă căutând lucrători pentru via sa… Astăzi este a doua parabolă; iar
duminica viitoare o a treia despre viticultorii ucigași.
Acesta este contextul evangheliei
de astăzi. Acestor oameni – arhiereilor şi bătrânilor poporului – li se
adresează Cristos. „Ce părere aveţi?” Până acum v-aţi dat cu părerea mereu
despre Dumnezeu şi despre mine. Acum intraţi în voi înşivă. Daţi-vă o părere
despre voi! Nu-l mai judecaţi pe Dumnezeu şi căile sale. Confruntaţi-vă cu
adevărul fiinţei voastre. Iată: un om avea doi fii… I-a spus unuia: „Fiule,
du-te azi şi lucrează în via mea!” El spune: „Nu vreau”, dar apoi i-a părut rău
şi s-a dus. Deşi a murmurat spunând că este obosit, că a lucrat destul şi nu
mai poate, se răzgândește și merge la muncă, împlineşte ce i-a spus tatăl său,
lucrează în via sa. Altuia: „da, tată!” şi nu face ce a spus. Dintre aceşti doi
fii, voi, cu care vă identificaţi? La întrebarea lui Isus, cine dintre cei doi fii
a împlinit voinţa tatălui, ascultătorii
au răspuns: „Primul” (v. 31).
Mesajul parabolei este clar: nu contează cuvintele, ci contează acţiunea,
faptele de convertire şi de credinţă.
Isus adresează acest mesaj marilor preoţi şi bătrânilor poporului lui Israel,
adică experţilor în religie din poporul său. Ei mai întâi spun „da” la voinţa
lui Dumnezeu. Însă religiozitatea lor devine rutină şi Dumnezeu nu-i mai nelinişteşte. Astfel, Domnul
încheie parabola cu nişte cuvinte drastice: „Vameşii şi desfrânatele merg
înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea
dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut”
(vv. 31-32). Tradusă în limbajul timpului,
afirmaţia ar putea să sune mai mult sau mai puţin aşa: există agnostici, materialiști, oameni care
susţin că nu se poate şti nimic despre Dumnezeu dar această stare îi
nelinişteşte şi nu găsesc pace; există persoane care suferă din cauza păcatelor lor şi au dorinţa profundă după o inimă
mai bună.
Este istoria unui profesor de psihologie. Până în adolescenţă, ajutat de familie, viaţa sa era un „da” adus lui Dumnezeu, ajungând să se întrebe dacă vocaţia sa nu era la preoţie. În perioada critică a adolescenţei au început dubiile, care au devenit convingeri în timpul universităţii. Vrea să caute unde se află adevărata fericire şi aşa a fost ales ca lider, mai întâi la comunişti. A simţit golul din politică; credea că acolo era paradisul! A schimbat partidul, unul după altul, mereu cu acelaşi rezultat: o mână plină de nisip. În nici o parte nu-şi găsea locul. Astfel, lăsându-se condus de Duhul, care în ascuns lucra în el, s-a întors în Biserică. A citit de mai multe ori Sfânta Scriptură şi Evangheliile, căutând să descopere chemarea sa. Acum este un credincios zelos care conduce cu mare pasiune o comunitate de oameni cu handicap cărora le dăruieşte totul. „Nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru răbdarea sa – mi-a spus într-o zi. Nu m-a părăsit niciodată, chiar atunci când eram încăpăţânat şi la sfârşit el a avut dreptate. Sunt foarte fericit să lucrez în via sa şi să trăiesc doar iubindu-i pe cei mai slabi”. (Antonio Riboldi). Să acceptăm ca Dumnezeu să acopere cu harul său păcatul nostru în nesecata sa milostivire.
Această „vie” este împărăție iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Aici Dumnezeu vrea să îi aducă pe toți oamenii, inclusiv pe cei care sunt departe de el. Astfel Domnul oferă posibilitatea de a ne schimba viața…
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu