sâmbătă, 23 septembrie 2017

† Duminica a 25-a de peste an (A): Milostivire nu meritocrație [24 septembrie 2017]

Mergeți și voi în via mea!

Milostivire nu meritocrație
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 septembrie 2017)

Lecturi: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20c-24.27a; Evanghelia Matei 20,1-16a. 

Omilie

Texte biblice de astăzi sunt purtătorii speranţei: ne spun despre iubirea gratuită a lui Dumnezeu care ne este oferită tuturor fără nici un merit din partea noastră. Venind la liturghie am ascultat pe Cristos care ne spune: „Veniți şi voi în via mea!” Dar să nu vă gândiți că această muncă ne dă „dreptul” la Dumnezeu, sus în cer. Isus ne răspunde astăzi cu o parabolă – a lucrătorilor din „ultima oră” (Mt 20) – pe care o interpretează nu cu mentalitatea noastră, ci cu mentalitatea lui Dumnezeu. Este milostivire nu meritocrație. Meritocrație este sistemul în care se aleg persoanele înzestrate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obținute. Milostivirea este calitatea de a fi darnic, generos, îndurător. Și cine este mai îndurător ca Dumnezeu?!


În prima lectură luată din cartea lui Isaia (Is 55,6-9) – este un profet anonim din secolul al 6-a î. C. din timpul exodului babilonian, numit de exegeți „deutero-Isaia” – textul se încheie cu un îndemn de căutare și invocare a Domnului, cu promisiunea unei reînnoite alianțe. Profetul anunța o noua alianță – după realizarea promisiunilor făcute lui David – într-un orizont universal în care sunt cuprinse toate popoarele și națiunile: chiar cei care nu-l cunoșteau pe Israel vor ajunge să-i dea glorie Domnului. Oracolul se deschide cu îndemnul făcut exilaților de al căuta pe Dumnezeu: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemaţi-l cât timp este aproape!” (v. 6). Domnul vă oferă bunăvoință: nu-l scăpați! Este tema stării lui Dumnezeu de „vecin” [se află alături, în apropiere], tocmai în pământ străin, unde exilații se temeau că l-au pierdut. Evreii au legat prezența lui Dumnezeu de Templu. Odată cu dispariția Templului și deportarea poporului pe pământ babilonian, totul părea compromis, alianța înfrântă, salvarea de neatins. Chiar atunci când rătăceau în exil – profeții aseamănă cu un deșert timpul exilului – este condiția favorabilă a unei convertiri și recunoașterea propriilor greșeli. „Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare!” (v. 7). Dumnezeu cheamă păcătoșii pentru a se converti. Verbul ebraic shûv indică convertire; este metanóia în greacă. Domnul se milostivește de noi. „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele” (v. 8). Această frază încearcă să justifice comportamentul aproape irațional [fără judecată] al lui Dumnezeu, stăpânul viei, din parabola Evangheliei de astăzi (Mt 20). Iertare și milostivire, pe care omul nu reușește nici să-și imagineze întru totul! Acesta este Dumnezeul nostru!  

Apostolul Paul și el a beneficiat de milostivirea Domnului. După ce s-a recunoscut învins de Cel înviat din morți, viaţa lui nu are nici un alt orizont decât aceea de a răspândi vestea bună. În Scrisoarea către Filipeni (Fil 1,20c-24.27a), Paul confruntă viața și moartea în lumina lui Cristos.  „Să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte” (v. 20). Suntem prin anul 60 d. C., deci după treizeci de ani de la moartea lui Isus pe cruce. În momentul în care a scris această epistola, Paul este în închisoare la Roma. Știe că va fi condamnat la moarte. În ciuda condiției dramatice, el îndeamnă la ascultare şi iubire, cu speranţă şi bucurie. Întreaga viață pământească este unită cu Cristos. Dar a muri înseamnă a intra în plinătatea comuniunii cu Cristos. Convingerea că viața sa este încă prețioasă pentru frați creează o situație derutantă: „am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai necesar pentru voi să rămân în trup” (vv. 23-24). La dorința de a fi cu Cristos se asociază datoria de a fi cu comunitățile creștine ca să lucreze pentru ele: să-l slujească pe Cristos și pe frații lui în credință. Nu știm ce să alegem. Convinşi că Dumnezeu vrea binele nostru, să ne abandonăm încrezători voinţei sale milostive. Așa s-a încredințat sfântul Paul.

În Evanghelia după Matei (Mt 20,1-16a), Isus dă o parabolă unde îi face pe discipoli să gândească şi să judece ca Dumnezeu. Este parabola stăpânului viei şi a lucrătorilor zilieri din „ultima oră”. Stăpânul viei „a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa” (v. 1). Se pune de acord cu muncitorii pentru un dinar pe zi [corespundea salariului unui muncitor agricol pe o zi]. Apoi iese de mai multe ori în piaţă şi angajează alte persoane fără lucru: respectiv la nouă, la amiază, la trei şi la cinci după amiază. Cu toţi ceilalţi angajaţi de mai târziu, el nu se tocmeşte pentru plată, dar se limitează să le spună: „Mergeţi şi voi în via mea, ceea ce e drept vă voi da” (v. 4). Cuvinte ciudate, care contrastează cu logica pieţei şi atrag atenţia noastră: care va fi salariu just? Venind seara, stăpânul îi spune administratorului său să plătească muncitorii, însă „începând cu cei din urmă” (v. 8). Deja acest gest surprinde, dar adevărata surpriză este că stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată. Cei de la ora cinci după amiază primesc un dinar. „Când au ajuns la rând cei dintâi, credeau că vor primi mai mult”: este un calcul foarte uman, dar este un act de prezumpţie, care uită de tocmeala pe care stăpânul a făcut-o cu ei. Într-adevăr: „şi ei au primit tot câte un dinar”. Dar luându-şi plata, muncitorii de la prima oră, nu reuşesc să-și ascundă nemulţumirea. „Nu este drept”, spun ei: o singură oră de muncă nu merită aceeaşi plată ca pentru o zi întreagă! Şi chiar îşi exprimă dezacordul în mod clar şi sincer, murmurând împotriva stăpânului. Conţinutul plângerii este inspirat de logica confruntării cu ceilalţi: „Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi” (v. 12). Ceea ce nu reuşesc să suporte, nu este atât lipsa de corespondenţă dintre munca împlinită şi recompensă, cât egalitatea în tratament, gândul că alţii sunt obiectul bunăvoinţei stăpânului: „iar tu i-ai tratat ca pe noi” (v. 12).

Acum îi revine stăpânului viei – figura lui Dumnezeu – să-i aducă pe aceşti contestatari la realitate. În faţa nemulţumirii, Dumnezeu explică motivele acțiunii sale. Isus promite să fie „corect”. „Mergeţi şi voi în via mea, ceea ce e drept vă voi da” (v. 4). În mintea noastră, este vorba de un salariu proporţional cu activitatea desfăşurată. Unul care lucrează mai mult trebuie să câștige mai mult. Dar dreptatea lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu această concepție distributivă [a da fiecăruia ce este al lui]. Dumnezeu se bazează pe iubire, o iubire fără limite care depășește orice ne-am putea imagina. Astfel el se comportă în mod drept, căci el îi iubește și pe cei din urmă. Salariul care-l promite este de a fi cu Domnul în Împărăţia sa. Nu ar trebui să credem că este datorită meritelor noastre avem „dreptul” la Dumnezeu. El nu se dă în funcție de meritele noastre, ci în funcție de iubirea sa fără limite. Dumnezeu ne este dăruit.

Ascultând parabola ceea ce uimeşte şi tulbură este tocmai comportamentul stăpânului care dă acelaşi salariu celui care a lucrat toată ziua şi celui care a lucrat doar o oră. Şi aici este cuprinsă toată învăţătura parabolei. Din compasiune pentru sărăcia celui care a lucrat doar o oră, şi are nevoie ca şi cel care a lucrat toată ziua, îi este dată şi lui aceeaşi plată. Parabola nu descrie un gest nedrept şi arbitrar, dar comportamentul unui om generos şi bun faţă de cei din urmă. Nu ne tratează după măsura dreptăţii noastre „strâmte”, nu după „meritocrație”, ci după milostivirea şi bunătatea sa de Tată care simte milă pentru fiecare om. Acesta este Dumnezeul nostru: bun și îndurător!




[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989].






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu