 |
| Mergeți și voi în via mea! |
Milostivire nu meritocrație
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 septembrie 2017)
Lecturi: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20c-24.27a; Evanghelia Matei 20,1-16a.
Omilie
Texte biblice de astăzi sunt
purtătorii speranţei: ne spun despre iubirea gratuită a lui Dumnezeu care ne
este oferită tuturor fără nici un merit din partea noastră. Venind la liturghie
am ascultat pe Cristos care ne spune: „Veniți şi voi în via mea!” Dar să nu vă
gândiți că această muncă ne dă „dreptul” la Dumnezeu, sus în cer. Isus ne răspunde astăzi cu o parabolă – a
lucrătorilor din „ultima oră” (Mt 20) – pe care o interpretează nu cu mentalitatea
noastră, ci cu mentalitatea lui Dumnezeu. Este milostivire nu
meritocrație. Meritocrație este sistemul în care se aleg persoanele înzestrate,
cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obținute. Milostivirea este
calitatea de a fi darnic, generos, îndurător. Și cine este mai îndurător ca
Dumnezeu?!
În prima lectură luată din cartea
lui Isaia (Is 55,6-9) – este un profet
anonim din secolul al 6-a î. C. din timpul exodului babilonian, numit de
exegeți „deutero-Isaia” – textul se încheie cu un îndemn de căutare și invocare
a Domnului, cu promisiunea unei reînnoite alianțe. Profetul anunța o noua
alianță – după realizarea promisiunilor făcute lui David – într-un orizont
universal în care sunt cuprinse toate popoarele și națiunile: chiar cei care nu-l
cunoșteau pe Israel vor ajunge să-i dea glorie Domnului. Oracolul se deschide
cu îndemnul făcut exilaților de al căuta pe Dumnezeu: „Căutaţi-l pe Domnul cât
timp se lasă găsit, chemaţi-l cât timp este aproape!” (v. 6). Domnul vă oferă
bunăvoință: nu-l scăpați! Este tema stării lui Dumnezeu de „vecin” [se află
alături, în apropiere], tocmai în pământ străin, unde exilații se temeau că
l-au pierdut. Evreii au legat prezența lui Dumnezeu de Templu. Odată cu
dispariția Templului și deportarea poporului pe pământ babilonian, totul părea
compromis, alianța înfrântă, salvarea de neatins. Chiar atunci când rătăceau în
exil – profeții aseamănă cu un deșert timpul exilului – este condiția
favorabilă a unei convertiri și recunoașterea propriilor greșeli. „Să-şi
părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la
Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în
iertare!” (v. 7). Dumnezeu cheamă păcătoșii pentru a se converti. Verbul ebraic
shûv indică convertire; este metanóia în greacă. Domnul se
milostivește de noi. „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre
nu sunt căile mele” (v. 8). Această frază încearcă să justifice
comportamentul aproape irațional [fără judecată] al lui Dumnezeu, stăpânul viei,
din parabola Evangheliei de astăzi (Mt 20).
Iertare și milostivire, pe care omul nu reușește nici să-și imagineze întru
totul! Acesta este Dumnezeul nostru!
Apostolul Paul și el a beneficiat
de milostivirea Domnului. După ce s-a recunoscut învins de Cel înviat din morți,
viaţa lui nu are nici un alt orizont decât aceea de a răspândi vestea bună. În Scrisoarea către Filipeni (Fil 1,20c-24.27a), Paul confruntă viața și moartea în lumina lui
Cristos. „Să fie preamărit Cristos în
trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte” (v. 20). Suntem prin anul 60 d. C.,
deci după treizeci de ani de la moartea lui Isus pe cruce. În momentul în care
a scris această epistola, Paul este în închisoare la Roma. Știe că va fi
condamnat la moarte. În ciuda condiției dramatice, el îndeamnă la ascultare şi
iubire, cu speranţă şi bucurie. Întreaga viață pământească este unită cu
Cristos. Dar a muri înseamnă a intra în plinătatea comuniunii cu Cristos.
Convingerea că viața sa este încă prețioasă pentru frați creează o situație
derutantă: „am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos, şi aceasta
ar fi cu mult mai bine. Însă este mai necesar pentru voi să rămân în trup” (vv.
23-24). La dorința de a fi cu Cristos se asociază datoria de a fi cu
comunitățile creștine ca să lucreze pentru ele: să-l slujească pe Cristos și pe
frații lui în credință. Nu știm ce să alegem. Convinşi că Dumnezeu vrea
binele nostru, să ne abandonăm încrezători voinţei sale milostive. Așa s-a
încredințat sfântul Paul.
În Evanghelia după Matei (Mt 20,1-16a), Isus dă o parabolă unde îi face pe discipoli să
gândească şi să judece ca Dumnezeu. Este parabola stăpânului viei şi a
lucrătorilor zilieri din „ultima oră”. Stăpânul viei „a ieşit dis-de-dimineaţă
ca să tocmească lucrători în via sa” (v. 1). Se pune de acord cu muncitorii
pentru un dinar pe zi [corespundea salariului unui muncitor agricol pe o zi]. Apoi iese de mai multe ori în piaţă
şi angajează alte persoane fără lucru: respectiv la nouă, la amiază, la trei şi
la cinci după amiază. Cu toţi ceilalţi angajaţi de mai târziu, el nu se
tocmeşte pentru plată, dar se limitează să le spună: „Mergeţi şi voi în via
mea, ceea ce e drept vă voi da” (v. 4). Cuvinte ciudate, care contrastează cu
logica pieţei şi atrag atenţia noastră: care va fi salariu just? Venind seara,
stăpânul îi spune administratorului său să plătească muncitorii, însă „începând
cu cei din urmă” (v. 8). Deja acest gest surprinde, dar adevărata surpriză este
că stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată. Cei de la ora cinci după amiază
primesc un dinar. „Când au ajuns la rând cei dintâi, credeau că vor primi mai
mult”: este un calcul foarte uman, dar este un act de prezumpţie, care uită de
tocmeala pe care stăpânul a făcut-o cu ei. Într-adevăr: „şi ei au primit tot
câte un dinar”. Dar luându-şi plata, muncitorii de la prima oră, nu reuşesc să-și
ascundă nemulţumirea. „Nu este drept”, spun ei: o singură oră de muncă nu
merită aceeaşi plată ca pentru o zi întreagă! Şi chiar îşi exprimă dezacordul
în mod clar şi sincer, murmurând împotriva stăpânului. Conţinutul plângerii
este inspirat de logica confruntării cu ceilalţi: „Aceştia din urmă au lucrat o
oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi” (v. 12). Ceea ce nu reuşesc să suporte, nu
este atât lipsa de corespondenţă dintre munca împlinită şi recompensă, cât
egalitatea în tratament, gândul că alţii sunt obiectul bunăvoinţei stăpânului:
„iar tu i-ai tratat ca pe noi” (v. 12).
Acum îi revine stăpânului viei –
figura lui Dumnezeu – să-i aducă pe aceşti contestatari la realitate. În faţa
nemulţumirii, Dumnezeu explică motivele acțiunii sale. Isus promite să fie
„corect”. „Mergeţi şi voi în via mea, ceea ce e drept vă voi da” (v. 4). În
mintea noastră, este vorba de un salariu proporţional cu activitatea
desfăşurată. Unul care lucrează mai mult trebuie să câștige mai mult. Dar
dreptatea lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu această concepție distributivă
[a da fiecăruia ce este al lui]. Dumnezeu se bazează pe iubire, o iubire fără
limite care depășește orice ne-am putea imagina. Astfel el se comportă în mod
drept, căci el îi iubește și pe cei din urmă. Salariul care-l promite este de a
fi cu Domnul în Împărăţia sa. Nu ar trebui să credem că este datorită meritelor
noastre avem „dreptul” la Dumnezeu. El nu se dă în funcție de meritele
noastre, ci în funcție de iubirea sa fără limite. Dumnezeu ne este dăruit.
Ascultând parabola ceea ce
uimeşte şi tulbură este tocmai comportamentul stăpânului care dă acelaşi
salariu celui care a lucrat toată ziua şi celui care a lucrat doar o oră. Şi
aici este cuprinsă toată învăţătura parabolei. Din compasiune pentru sărăcia
celui care a lucrat doar o oră, şi are nevoie ca şi cel care a lucrat toată
ziua, îi este dată şi lui aceeaşi plată. Parabola nu descrie un gest nedrept şi
arbitrar, dar comportamentul unui om generos şi bun faţă de cei din urmă. Nu ne
tratează după măsura dreptăţii noastre „strâmte”, nu după „meritocrație”, ci
după milostivirea şi bunătatea sa de Tată care simte milă pentru fiecare om.
Acesta este Dumnezeul nostru: bun și îndurător!
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu