 |
Isus Cristos ca Bunul Păstor (300–350 d. Cr.);
Early Christian period, Marble, Rome.
|
Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie 2016, în „Sfântul Ioan din Lateran” întrunirea Diecezei de Roma, a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: „Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie”.
 |
Fațada bazilicii Sfânta Maria Magdalena de Vézelay,
Yonne, France.
|
Francisc a făcut referinţă la un capitel de
la bazilica din Vézelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care
se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o
perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul
Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul
femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima
martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care
intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care
este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută
de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu
limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea
reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care
l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la
cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui
Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată,
cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un
păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o
suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a
sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem,
imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.
Ca un comentariu al acestei imagini, papa
Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de
Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican al II-lea, a ţinut-o în Joia Sfântă
din anul 1958, dedicată tocmai lui „Iuda, trădătorul”. „Sărmanul Iuda! – a
început preotul – Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre
personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu
voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă
de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate.
Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că
niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi
suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani,
Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene,
cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»”.
„Prietene! Acest cuvânt – continuă Mazzolari
– care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de
ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi
servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu,
generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia
lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci
când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva lui, şi atunci când îl
negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii
Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l,
consuma trădarea Învățătorului”.
După ce a amintit sfârşitul disperat al
apostolului trădător, Mazzolari încheia: „Iertaţi-mă dacă în această seara care
ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase,
dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în
această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe
mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru
Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt
prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu
nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi
probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea
sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi
de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari.
Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum
îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale”.
„Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten”.
(cf. Tornielli Andrea în Vatican Insider, 17 iunie 2016; sursă:http://www.ercis.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu