Bucuria întâlnirii minunate cu Domnul
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 martie 2017)
Lecturi: Exodului 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-42.
În această duminică din Postul Mare cele trei lecturi devin teme ale
botezului, teme pascale: este vorba despre apă, lumină, viață. Contemplarea
lui Cristos ispitit în pustiu, cu care am început drumul nostru de patruzeci de
zile, ne învaţă că drumul urcării pe muntele Transfigurării este lung şi greu.
Pentru a ne susţine pe acest drum, Isus ne dă apa vie.
Prima lectură din cartea Exodului
(Ex 17,3-7) ne trimite înapoi în istoria
poporului evreu care părăsea viaţa de sclav în Egipt pentru a se îndrepta spre
ţara promisă. Moise trezise în ei speranţa eliberării. Între cele două lumi există
deşertul. Prin ieşirea din Egipt poporul evreu devine liber. Însă drumul spre
ţara libertăţii făgăduite trece prin pustiu. Călătoria se dovedeşte anevoioasă,
extenuantă pentru lipsa hranei și apei. În faţa greutăţilor, poporul se
răzgândeşte şi începe să cârtească împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Protestul
este spontan și imediat. „Poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise
şi zicea: «De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de
sete, pe mine, pe fiii mei şi turmele mele?»” (v. 3). Apa este esențială pentru
tot poporul cu numeroasele lui turme. În plină căldură, situaţia devine
dramatică. Dar și răspunsul lui Dumnezeu este prompt și clar. Dumnezeu cere
poporului capacitatea de a depăși propriile siguranțe umane într-o atitudine de
încredere totală. Apa nu curge pe pământ ca de obicei, dar din stâncă: „Iată,
eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va
ieşi din ea apă şi poporul va bea” (v. 6). Apa este un miracol, este
misterioasă. Stânca este simbolul sterilității, semnul aridității: în stâncă nu
este viață. Dar din moarte, Dumnezeu face să țâșnească apa abundentă care dă
viață. Chiar din acea stâncă, evreii au putut trage suficientă apă pentru toate
nevoile lor și a turmelor. Dumnezeu nu a încetat să hrănească şi să adape
poporul rebel… Omul trebuie să-și pună picioarele pe un pământ solid, dar cel
credincios știe să-și bazeze credința pe cuvântul lui Dumnezeu. Problema nu
este apa, ci dacă Dumnezeu este în centrul propriei vieți: „Este oare Domnul în
mijlocul nostru, sau nu este?” (v. 7).
A doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 5,1-2.5-8), apostolul Paul amintește
creștinilor din Roma darul făcut nouă de Dumnezeu: viaţa ca darul lui Cristos şi
a Duhului Sfânt. Este vorba despre mântuirea nemeritată de noi. Prin credință
suntem justificați, suntem mântuiți, adică locuiți de iubirea lui Dumnezeu
revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt. „Am obţinut, în credinţă […] acest har […] pentru că
iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care
ne-a fost dat” (v. 2). Și aceasta vine datorită evenimentului pascal prin care
Isus a murit pe cruce pentru noi, dându-ne la toți oamenii păcătoși un dar
oferit gratuit. Chiar dacă oamenii sunt păcătoși și dușmani ai lui Dumnezeu,
Domnul ne-a iubit încât l-a dat pe Cristos ca răscumpărare pentru noi. Iată,
iubirea gratuită a lui Dumnezeu, iubire fără reciprocitate, iubire care
reconciliază pe Dumnezeu cu păcătosul. „În credinţă avem posibilitatea de a
ajunge la acest har”. Oare nu l-am primit cu credință?... Marea problemă a lui
Dumnezeu este ca toţi păcătoşii să fie mântuiţi. Întăriți în această speranță suntem
angajați în exodul nostru care ne conduce prin lumea harului spre gloria lui
Dumnezeu.
Evanghelia (In 4,5-42) ne prezintă întâlnirea lui
Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob. Astăzi ne ajută să înţelegem
dorinţa înflăcărată a lui Cristos de a ne dărui apa vie, adică pe sine însuşi. Liturgia
ne oferă sprijin să înţelegem Botezul cu apă în fragmentul din evanghelia a
patra a sfântului Ioan.
Isus s-a oprit căci este obosit
de drum. Ajunge în Samaria în cel mai fierbinte ceas al zilei şi se aşează la
fântâna din Sihar, fântâna lui Iacob. Este însetat, dar nu are nimic cu ce să
scoată apă. Vine o femeie care, din cauza comportamentului său imoral, este
constrânsă să iasă pe stradă la acea oră ca să nu-i întâlnească pe cei care o
dispreţuiau (cf. E. Bianchi). Cerşind de la ea, Isus îi cere ospitalitate:
„Dă-mi să beau”, „împarte-ți apa cu mine”… Uimită de o astfel de înjosire, ea
răspunde: „Cum, tu, iudeu, ceri de băut de la mine, o femeie samariteană?” În
mod normal evreii şi samaritenii evită să se întâlnească deoarece se opun
rivalităţile foarte vechi. Această femeie care vine la fântână este simbolul
umanităţii noastre rănite; este semnul universal al căutării lui Dumnezeu; este
figura noastră a tuturor. Când Isus cere femeii samaritene: „dă-mi să beau”,
înţelegem sete de mântuire. Are sete de afecțiunea sa și de a noastră. Femeia samariteană
este progresiv condusă să recunoască în Isus adevăratul Izvor al Apelor vii.
Fântânile pe care le sapă oamenii
pot să le dea apa care le potoleşte setea doar pentru puţin timp. Orice proiect
uman de fericire şi de libertate nu poate potoli setea noastră de Dumnezeu.
Mântuirea omului nu este lucrarea omului. Cristos aşezat pe marginea fântânii apei
noastre, ne promite o altă apă. Este o apă extraordinară: cine o bea, nu mai
însetează niciodată. Despre ce realitatea vrea să ne vorbească? Să-l ascultăm:
„Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe
care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va
deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (vv. 13-14), adică
apa pe care o dă Cristos devine în cel care o primeşte izvor de viaţă veşnică.
Ce poate deveni în noi cauză a unei vieţi nemuritoare? La sfârşit, aceasta este
dorinţa fiecăruia: „ca să nu mai înseteze niciodată”. Dialogul cu Cristos
devine profund. Femeia descoperă că Isus ştie ce s-a întâmplat în viaţa sa,
pentru că dacă Isus poate să ne dea acea apă, înseamnă că el ştie ce este în
inima noastră. Iată, apa care stinge setea noastră: descoperirea pe care
Cristos o face despre sine însuşi, interiorizată în noi de Duhul Sfânt. „Atunci,
femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor” (v. 28).
Nu mai are nevoie de apă, a găsit apa vie. Este „apa” pe care ne-o promite
Isus: apa care descoperă că destinul nostru este Cristos.
Promisiunea făcută de Domnul
femeii din Samaria – şi în ea fiecăruia dintre noi – se actualizează în timpul
drumului nostru de patruzeci de zile. Este împlinită în mod eminent acum, în
celebrarea misterului Euharistiei care este izvorul nesecat al iubirii, ce ne uneşte
cu Cristos, descoperindu-ne splendoarea adevărului. Ajungem la această
descoperire după un drum lung – deseori greu și neașteptat – confirmat de
relatarea evanghelică. Fiecare cu îndoielile, greșelile, păcatele sale, dorește
să găsească apa vie care duce la viața veșnică. După ce am găsit-o, îi facem și
pe ceilalți părtași de bucuria întâlnirii minunate cu Domnul.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu