Figura misticului spaniol sfântul Ioan al Crucii [sfântul zilei]

Sfântul Ioan al Crucii (1542–1591)

 

„Nu neg [...] că trebuie să existe preoți

care să le reamintească oamenilor că vor muri.

Spun doar că, în anumite epoci stranii,

este necesar să existe un alt gen de preoți,

numiți poeți, care le amintesc oamenilor

că n-au murit încă”.

(G.K. Chesterton, Manalive [1912]).

 

Oare misticii medievali spanioli, care sunt şi poeţi, mai au ceva de spus catolicului modern?

 

Sfântul Ioan al Crucii a fost preot în Ordinul Carmelitanilor Desculţi şi co-reformator al Carmelului împreună cu sfânta Tereza a lui Isus. Benedict al XVI-lea – în cateheza sa în cadrul audienţei generale de miercuri, 16 februarie 2011 – a întrebat: „Acest sfânt cu mistica lui înaltă, cu acest drum greu spre vârful perfecţiunii, are ceva să ne spună şi nouă, şi creştinului normal care trăieşte în circumstanţele vieţii de astăzi, sau este un exemplu, un model numai pentru puţine suflete alese care pot realmente să întreprindă această cale a purificării, a urcării mistice?” El a arătat că pentru a răspunde la întrebare, trebuie să avem în minte „viaţa foarte dură” pe care a trăit-o Ioan al Crucii, şi să înţelegem că aceasta „nu a fost un «zbor deasupra norilor mistici»”. Relatând anumite aspecte ale vieţii sfântului Ioan al Crucii a început cu rolul dificil pe care acesta l-a jucat în reforma carmelitană. În 1577, reformatorul a fost închis timp de şase luni, „supus la privaţiuni şi constrângeri fizice şi morale” de către carmelitanii de Regulă Veche din Toledo, „ca urmare a unei acuze nedrepte”.

 

După ce a fugit de aici sfântul Ioan al Crucii „a avut funcţii tot mai importante în Ordin, ajungând să devină Vicar Provincial” şi membru „al conducerii generale a familiei călugăreşti tereziene”. În 1591, Ioan al Crucii ar fi trebuit să se îmbarce pentru a merge în misiune în Mexic, dar s-a îmbolnăvit grav, şi mai apoi a murit.

 

„Ioan a înfruntat cu seninătate şi răbdare exemplară suferinţe enorme”, „fie ca reformator al Ordinului, unde a întâlnit atâtea opoziţii, fie ca superior provincial, fie în închisoarea confraţilor săi, unde a fost expus la insulte incredibile şi la maltratări fizice. A fost o viaţă dură, dar tocmai în lunile petrecute în închisoare el a scris una dintre cele mai frumoase opere ale lui”. „Şi astfel putem să înţelegem că drumul cu Cristos, mersul cu Cristos, «Calea», nu este o povară adăugată la povara deja suficient de dură a vieţii noastre… ci este un ceva complet diferit, este o lumină o forţă, care ne ajută să purtăm această povară. Dacă un om poartă în el o iubire mare, această iubire aproape îi dă aripi, şi suportă mai uşor toate dificultăţile vieţii, pentru că poartă în el această mare lumină; aceasta este credinţa”. Actul de a ne lăsa iubiţi de Dumnezeu, a adăugat el, „este lumina care ne ajută să purtăm povara de fiecare zi”.

 

Sfântul Ioan al Crucii „este considerat unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii spaniole”. Cele mai importante lucrări ale sfântului includ Urcarea la Muntele Carmel, Noaptea întunecată, Cântecul spiritual şi Flacără de iubire vie.

 

„În Cântecul spiritual, sfântul Ioan prezintă drumul de purificare a sufletului, adică posesia progresivă fericită a lui Dumnezeu, până când sufletul ajunge să simtă că îl iubeşte pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care este iubit de el. Flacăra de iubire vie continuă în această perspectivă, descriind mai în detaliu starea de unire transformatoare cu Dumnezeu… Urcarea la Muntele Carmel prezintă itinerarul spiritual din punct de vedere al purificării progresive a sufletului, necesară pentru a escalada vârful desăvârşirii creştine, simbolizate de vârful Muntelui Carmel”. În fine, „Noaptea întunecată descrie aspectul ‘pasiv’, adică intervenţia lui Dumnezeu în acest proces de ‘purificare’ a sufletului”[1].

 

Cântare spirituală[2]

„Unde mi te-ai tăinuit,
iubitule, lăsându-mă-n suspine?
precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine,
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

[…]

O, voi, culmi împădurite,
de cel iubit cu mâna-i semănate,
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

Mii de haruri revărsând,
cu zor trecut pe plaiuri şi fâneţe,
iscodindu-le pe rând,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmântat pe toate-n frumuseţe.

[…]

Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumuseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decât cu văzul mult râvnitei feţe. 

O, fântână cristalină,
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrângă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

[…]

Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite. 

Și noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare.
tăcută melodie,
pustie cântătoare,
răgaz plăcut
al cinei iubitoare.

[…]

Alint de vânturi line,
Dulceaţă filomelei cântătoare,
Dumbrăvi de vrajă pline,
În nopţi desfătătoare,
Cu flacără ce arde şi nu doare”. 

 

Unde nu-i iubire, pune iubire şi vei găsi iubire. „În amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi după cât am iubit”. Învață deci să iubești.

 

---

[1] Cf. sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/17/exemplul-unui-mistic-spaniol-pentru-crestinul-de-astazi/

[2] Transcriem doar nişte strofe (sursa: http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/sfintii-carmelitani/sfantul-ioan-al-crucii-ganduri/.