 |
| Când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă! by Bernardette Lopez |
Evanghelia Marcu 13,24-32: În acel timp, Isus
le-a spus discipolilor săi: „În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se
va întuneca, iar luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor
cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl
vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru
vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau
frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi
vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate
acestea! Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor
trece. Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici
îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl”.
Omilie
Evanghelia din
această duminică se situează într-un moment precis al urcării lui Isus la
Ierusalim. Aşazaţi pe muntele Măslinilor, în faţa Templului, câţiva ucenici se
minunau în faţa acelei construcţii: „Învăţătorule, priveşte: ce pietre, ce
construcţie!” Răspunsul lui Isus este dezarmant: „Totul va fi distrus!” Iar ei
întrebau: „Când se va întâmpla aceasta?”
Din discursul lui
Isus, citim astăzi penultima parte, doar, aceea care priveşte venirea Fiului
Omului, a cărei aşteptare trebuie să-i ţină pe ucenici trezi.
Adunarea celor aleşi
Putem rămâne
fascinaţi de evenimentele de la sfârşitul timpurilor. În Antichitate, corpurile
cereşti, astrele erau divinizate şi erau considerate ca fiinţe spirituale
cărora trebuia să li se aducă cult. Prin ele, se încerca să se citească
viitorul şi să se descopere destinul oamenilor. Şi astăzi avem astfel de
credincioşi, numeroşi sunt contemporanii noştri care rămân încă legaţi de
astrologie şi de horoscoape.
În literatura
ebraică, aproape de epoca creştină, tema zguduirii aştrilor, fixaţi pe un cer
rigid, făcea parte din genul literar numit apocalips. El formează decorul
clasic al scenelor teofaniei, apariţiilor lui Dumnezeu printre oameni, ca şi al
judecăţii pe care o face Dumnezeu. Marcu foloseşte aceste imagini tradiţionale
pentru a evoca intervenţia finală a lui Dumnezeu asupra lumii noastre.
Aceste bulversări
sunt evocate de profetul Isaia (Is
13; 34). Totuşi Marcu face referinţă cu această zguduire la venirea lui
Dumnezeu, care are ca scop adunarea celor aleşi.
Un mesaj de speranţă
Ţinând cont de
aceasta, este de preferat să citim aceste texte ca un mesaj de speranţă şi o
încurajare adresată celor care au credinţă în apropierea Fiului Omului. Ei
trebuie să rămână tari în încercări şi să fie vigilenţi. Această venire va
coincide cu mântuirea lor definitiv, „cu mare slavă”.
Marcu nu vorbeşte
nici de zdrobirea răului nici de judecata lumii şi a oamenilor. Este îndemnul
şi consolarea care caracterizează această învăţătură. „El este la uşă”.
Comparaţia cu
smochinul îi este semnul. Smochinul care-şi pierde frunzele în timpul iernii şi
nu dă nici un semn de viaţă decât târziu. Când seva urcă în ramurile care devin
fragede, încep să apară frunzele, se ştie că iarna s-a terminat şi că anotimpul
cald este aproape. Aici este „punctul forte” al parabolei. Aşa cum apariţia
ramurilor tinere vesteşte sosire iminentă a verii, la fel unele lucruri vor
anunţa sosirea iminentă a Fiului Omului. Rămâne să vedem în ce constă ele.
Calamităţile enumerate în versetele care preced textul din această duminică (Mc 13,14-23) sunt un anunţ, cu totul
aparte la catastrofa care va lovi Templul. Ele îi privesc pe ucenicii care
ascultă acest discurs al lui Isus. Este pentru mâine, cumplita suferinţă a pătimirii
de pe Golgota când cerul s-a întunecat (Mc
15,33). Va cădea peste Ierusalimul înconjurat de duşmanii săi câţiva ani mai
târziu. Va cădea peste ucenici când vor fi persecutaţi. „Nu va trece această
generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea” (Mc 13,30).
Cuvintele care
urmează trebuie ascultate prin timp şi istorie: „Cerul şi pământul vor trece”
dar „Cristos este cel care era, care este şi care vine” (Ev 1,8).
Permanenţa cuvântului divin
Ideea că cerul şi
pământul sunt chemate să dispară este un loc comun pentru toate apocalipsele.
Este menţionată aici de Cristos ca să sublinieze irevocabila permanență a
Cuvântului divin care este cel al lui Isus. Vrea să fie certitudine care
distinge speranţa de ceea ce ar fi o speranţă fragilă.
Speranţa creştină
îşi găseşte această siguranţă nu în calculele zadarnice care ar permite să
prevedem viitorul plecând de la evenimentele istoriei sau de la fenomenele
naturii. Este suficient să ascultăm discuţiile despre probabilităţile evoluţiei
planetei noastre, plecând de la constatările epocii noastre. Speranţa creştină
îşi are rădăcinile şi motivaţia într-un cuvânt pronunţat cu autoritate divină.
Dar în acelaşi
timp, Isus afirmă că nu ştie momentul precis în care se va împlini ceea ce
anunţă el acum. Nimeni nu cunoaşte nici ziua, nici ceasul. Este secretul lui
Dumnezeu, secretul Tatălui. Fiul însuşi nu caută să ştie mai mult. Ucenicii
şi-ar pierde timpul deci fixând o dată. Până în zilele noastre atâţia naivi
şi-au făcut iluzii cu profeţiile lui Nostradamus...
Este mai mult decât
o chemare de a cunoaşte semnele timpurilor. Cristos ne îndeamnă la o vigilenţă
activă, fără să ne descurajăm în faţa încercărilor şi persecuţiilor. Trebuie să
rămânem fideli învăţăturii Fiului Omului care va veni într-o zi să-i adune pe
aleşii săi. Este sigur că Domnul înviat va veni pentru fiecare dintre noi şi
această certitudine trebuie să ne menţină speranţa.
Isus însuşi se
îndreaptă spre moartea, care-i este pregătită fără altă certitudine decât aceea
a credinţei şi a speranţei. El nu caută să se asigure în a şti ce-l aşteaptă.
La fel ucenicii trebuie să prindă curaj: ei pot crede cuvântului său. „Iarba
seacă, floarea trece, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne totdeauna” (Is 40,8).
„Domnul va veni”.
Repetăm aceasta la fiecare liturghie. Atunci trebuie să reluăm în sens plenar
ceea ce spunem în rugăciunea după Tatăl nostru: „ajutaţi de milostivirea ta să
fim pururea liberi de păcat”.
Or, trebuie să
trăim în mijlocul încercărilor zilnice şi să ni le asumăm: „Întăreşte-ne în
faţa încercărilor”. În seara primei Euharistii, el a spus ucenicilor săi: „Vă
spun aceasta ca bucuria voastră să fie perfectă”. În fiecare Euharistie, noi
spunem la fel: „aştetând fericita speranţă şi revenirea Mântuitorului nostru”.
Deci speranţa
noastră merge mai departe decât ceea ce trăim pe pământ: aşteptăm „revenirea în
slavă a Mântuitorului nostru, Isus Cristos”. „Fiul Omului este aproape, este la
uşă” (Mc 13,24-32).
„Cel care dă
mărturie spune acestea: «Da, voi veni curând!»
«Amin. Vino, Doamne
Isuse!»” (Ap 22,20).
(pr. Jacques
Fournier [19.11.2006]; trad.
pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.eglise.catholique.fr/approfondir-sa-foi/la-celebration-de-la-foi/le-dimanche-jour-du-seigneur/homelies-du-pere-jacques-fournier/page/8/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu