Parabolă unui „bolnav terminal”

Asistentă medicală...

 

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon… din leagăn spre mormânt… Era ajuns la ultima fază a vieții sale. Zăcea în spital, cu o inimă nenorocită sau cu un cancer în metastază sau cu rinichii blocați: în parabolă era un „bolnav terminal”. Trece pe lângă el un medic: vede un „caz interesant” din care se poate învăța multe, cu o contribuție remarcabilă la progresul științei. Și-a pus la punct cu grijă un program de cercetare și nu a uitat nimic nici un detaliu al bolii, după cum rezultă dintr-un articol publicat într-o revistă științifică din specialitatea sa. Și a trecut mai departe liniștit în conștiința sa.

 

După aceea se apropie capelanul spitalului. După ce i-a făcut un discurs drăguț despre voința lui Dumnezeu, despre resemnarea și despre ispășirea păcatelor, îi ascultă spovada și îi dădu și împărtășania, în așteptarea ultimul sacrament, „ungerea bolnavului” – in-extremis –, când nu și-a pierdut conștiința.

 

Bolnavul a fost prins de o echipă medicală de maximă eficiență: a făcut totul pentru el – cu bisturiul, cu iradiația, cu medicamente de tot felul – reușind să-l facă viu („viu”?) după câteva luni peste media statistică a acestor cazuri. E adevărat că nu au vorbit cu bolnavul despre progresul strategiilor terapeutice la care îl spuneau, dar făceau cu adevărat „tot ce era posibil”: li-am spus și rudelor, atunci când i-am întâlnit în treacăt în coridor, după ce bolnavul devenise pe neașteptate mort, fără a fi fost recunoscut ca mort.

 

A fost și o asistentă medicală în pavilionul din spital. Împărțea medicamentele la momentul potrivit, lua temperatura la ora prescrisă, purta prânzul și ajuta bolnavii să se hrănească. Pe scurt făcea nici mai mult nici mai puțin decât datoria ei. Dar ea considera că este de datoria ei să nu fugă de privirile pline de întrebări ale bolnavului, să-l asculte, să-i permită să se exprime în neliniștea sa, încercând să aline stările proaste mari și mici. Ea le dădea mai mult decât simple îngrijiri: se îngrijea de ei. Își dedica timpul său și perdea timpul chiar ascultând pe rudele lui. Când era în agonie, ea era cea care stătea să-i umezească buzele, să-i usuce sudoarea, să-i întină o mănă.

 

Care dintre ei, după tine, s-a comportat cu aproapele în acel om care a căzut în anticamera morții?

 

„Cel care a avut milă de el”.

„Mergi și fă și tu la fel cu aproapele tău!”

 

(Sandro Spinsanti, Presentazione la Patrick VERSPIEREN, Eutanasia? Dall’accanimento terapeutico all’accanimento dei morenti, trad. pr. Isidor Chinez, p. 8-9).