 |
| „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” (In 6,41). |
Evanghelia Ioan
6,41-51: În acel timp, iudeii
murmurau împotriva lui Isus, pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a
coborât din cer”, şi spuneau: „Nu este oare acesta
Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum:
«M-am coborât din cer»?” Isus a răspuns şi le-a zis:
„Nu mai murmuraţi între voi! Nimeni nu poate să vină la mine
dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a
auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut
cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe
Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu
şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca,
dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie
care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în
veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.
Omilie
În
faţa afirmării lui Isus („Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”) iudei
reacţionează protestând şi murmurând. Nu reușesc să fie convinși de originea
divină a lui Isus. Aspectul său pământesc (este fiul lui Iosif și cunoaștem pe tata
și pe mama), pare să fie inconciliabil cu proclamata sa origine divină („Eu sunt
pâinea coborâtă din cer”).
În
faţa murmurărilor evreilor, Isus nu discută, dar afirmă. Dialogul există și
încă și răbdarea lui Dumnezeu, dar acum – sosiți la punctul final – mai este
spațiul numai pentru un „da” și pentru un „nu”. Isus reia și mai drastic
pretenția sa. Nu se sustrage
scandalului,
ba mai mult îl actualizează. Afirmă din nou: „Eu sunt pâinea vieții”; „Sunt
pâinea coborâtă din cer”.
Isus
are toate contururile omului, şi totodată tocmai el – acest om – și-a
manifestat Absolutul, care aici şi nu în altă parte li-a apărut, care aici şi
nicăieri altundeva trebuie căutat. Nu este pâinea lui Moise este aceea care dă viaţă:
„părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit” (In 6,49) și nu în acea direcţie trebuie să fie căutat Domnului: „Nu
că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu” (In 6,46): Cartea Exodului povestește că Moise i-a cerut lui Dumnezeu să-i vadă
fața, dar el i-a permis numai vederea Domnului din spate, nu faţă către faţă
(cf. Ex 33,18-23). Isus în schimb
contemplă direct faţa Tatălui. Isus – şi numai Isus – este „pâinea”, adică revelația,
Cuvântul şi înţelepciunea de care omul îi este foame. Mai târziu se va înţelege
că pâinea este Euharistia, dar acum – în acest moment al discursului –
insistenţa este pe Cuvânt.
Vechiul
Testament este peste tot parcursul o căutare neliniștită a Cuvântului lui
Dumnezeu („nu cu pâine trăiește omul!”) care luminează drumul vieții şi ne
dezvăluie sensul ei. În tradiția ebraică mană a devenit simbolul Cuvântului. Și
iudeii așteptau din nou în dar, foarte abundent. În fragmentul evanghelic de
astăzi se afirmă că tocmai Isus, fiul tâmplarului, rezumă în sine toată această
aşteptare şi o poartă la îndeplinire.
În
fața refuzului iudeilor Isus nu se limitează să denunțe necredința lor, nici să
se mulțumească cu dreptatea. Dezvăluie originea şi condițiile credinței.
Preocuparea lui Isus este foarte importantă; ne-o repetă de două ori: „nimeni
nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl”, „oricine a auzit şi a
învăţat de la Tatăl vine la mine”. Originea credinţa în Cristos este iniţiativa
Tatălui (credinţă este un dar) şi condiția recerută de către om este docilitate
(a asculta și a se lăsa instruit). Nimeni nu poate să dea naștere în sine
mișcării de credință fără chemarea Tatălui.
(pr.
Bruno Maggioni [13.08.2006]; trad. pr. Isidor
Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7784).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu