† Duminica a 4-a din Postul Mare (B): Gloria iubirii (omilie)

Cristos se întâlnește cu Nicodim pe acoperiș (1927) -
de Henry Ossawa Tanner

 

Evanghelia – Ioan 3,14-21: Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

 

Omilie

 

Duminica trecută am ascultat din a patra evanghelie anunțul pe care Isus îl făcuse în sanctuar: că el este templul lui Dumnezeu, adică locul de comuniune cu Dumnezeu (cf. In 2,19.21). Și am conoscut încă o dată că lectura celei de a patra evanghelie cere o trudă și mai mare pentru a înțelegere Evanghelia, vestea cea bună conținută în ea. Astăzi suntem din nou în fața unui alt fragment din Evanghelia lui Ioan, text cu multe aspecte destul de dificile: de fapt Ioan are o viziune care merge dincolo de ceea ce scrie, o viziune mai profundă, care nu este viziunea noastră umană – am putea spune – dar aparține numai celui care are credință în Isus, prin urmare, o viziune inspirată de privirea lui Dumnezeu cu privire la Isus.

 

Ioan a fost martor la patima şi moartea lui Isus pe Golgota, în acea vineri, din ajunul Paştelui, de 7 aprilie, a anului 30 al erei noastre. El a văzut suferinţa lui Isus, dispreţul pe care el l-a suportat din partea călăilor şi mai ales acea pedeapsă rușinosă și teribilă – “crudelissimum taeterrimumque supplicium”, cum l-a definit Cicero (Contro Verre II,5,165) – care a fost Crucea. A văzut această scenă cu ochii săi dar, după învierea lui Isus, în credință deplină, în contemplație şi meditaţie a acestul eveniment, ajunge să citească altfel decât evangheliile sinoptice. În aceste evanghelii Isus a anunţat de trei ori „necesitatea” patimii, morții şi învierii, şi de trei ori acest anunţ i-a îngrozit pe ucenicii (cf. Mc 8,31-33 şi par. 9,30-32 şi par. 10,32-34). A patra evanghelie atestă de fiecare dată că de trei ori Isus a vorbit despre acestă necessitas, dar o face cu un alt limbaj: ceea ce în sinoptici este o rușine, un chin, un supliciu, dar pentru Ioan în schimb devine o „înălțare”, adică preamărire.

 

În fragmentul nostru răsună primul dintre cele trei anunţuri făcute de Isus: „trebuie să fie înălțat Fiul Omulul” (In 3,14). Efectiv Isus, agăţat de lemn, este înălțat de pe pământ, dar pentru Ioan această înălțare de pe pământ nu este fizică, ci este o înalțare glorioasă a lui Dumnezeu, o înălțare glorioasă, adică dezvăluit în slava sa. Pentru Ioan „a fi ridicat” (verbul hypsóo) este de asemenea „glorificat” (verbul doxázo: cf. In 7,59; 8,54, etc.), fiind pe cruce înseamnă a fi la dreapta Tatălui. De aceea Isus spune încă: „când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului”, adică când l-ați ridicat pe cruce, „atunci veți înțelege că Eu Sunt (egó eimi: cf. Es 3,14)” (In 8,28), că eu sunt ca Dumnezeu. Şi din nou: „când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Acum este ora înălțării, acum este momentul glorificării (cf. In 12,23; 13,32-32), este ceasul pătimirii și al crucii. În a patra evanghelie crucea şi Paștile sunt același mister şi ceasul  pătimirii este ceasul epifaniei iubirii.

 

Da, trebuie să mărturisim că acestă privire a lui Ioan asupra crucii nu este prea ușor acceptată de noi oamenii, dar acest lucru este adevărată și profundă înțelegerea crucii lui Isus: crucea a fost un supliciu, dar a fost și o ridicare a vălului în care Isus „iubindu-i pe ai săi […] i-a iubit până la sfârșit (eis télos)” (In 13,1); a fost o moarte blestemată de Dumnezeu și de oameni (cf. Dt 21,23; Gal 3,13), răstignit în aer deoarece Isus nu era vrednic nici cer nici pământ, cu toate acestea pe cruce el a împăcat cerul și pământul, făcând să cadă orice barieră și a deschis Împărăția oamenilor, purtând umanitatea în Dumnezeu (cf. Ef 2,14-16). Pe cruce murea un om singur, abandonat, dar acest om istorisea că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13)

 

Acesta este lectura paradoxală a crucii făcută de Ioan. Aceasta este Evanghelia pe care Isus o descoperă lui Nicodim, un expert în ale Scripturi pe care Isus îl definește „ignorant” (cf. In 3,10): un „învățător de al lui Israel” care nu cunoaște acțiunea lui Dumnezeu în adevărul său profund. Pentru a încerca să-i explice acestă „necesitatea” a pătimirii și morții lui Mesia, Fiul Omului, Isus încearcă să facă o comparaţie cu un fapt care a avut loc în Israel în deșert, după eliberarea din Egipt. Potrivit Cărţii Numerelor, evrei au fost atacați de şerpi veninoși, şi atunci Moise a înălțat pe o prăjină un șarpe de bronz: cel care îl privea, chiar dacă era mușcat de șarpe rămânea în viață, era salvat (cf. Num 21, 21,4-9). Această poveste antică vine reinterpetată de Cartea Înțelepciunii care face o lectură a evenimentului, surprinzând șarpele ca „un semn al salvării” (Înț 16,6): „cel care se întorcea se salva nu prin ceea ce vedea, ci prin tine, salvatorul a toate” (Înț 16,7).

 

Întelegem bine cuvintele lui Isus, care sunt o invitaţie pentru a privi la Fiul Omului, înălțat pe cruce ca şarpele înălțat de Moise: cine privește crucifixul, găsește salvare și viață. Această înălțare a Fiului Omului este semnul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – această umanitate a noastră – „încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut”, anume el însuși. Dăruindu-l l-a trimis în lume, pe Fiul devenit om printre oameni, nu pentru a judeca lumea, dar pentru a salva lumea, deoarece „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,4); nu vrea să condamne lumea dar vrea ca toți  „să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10).

 

Această privire a lui Ioan asupra patimii și morții lui Isus apare aproape insuportabil, cu toate acestea este o privire care permite să vedem în o istorie de moarte o istorie de iubire, o istorie glorioasă de dragoste umană trăită de Isus, care în felul acesta a povestit-o o dată pentru totdeauna (exeghésato: In 1,18) iubirea lui Dumnezeu.  

 

 

(pr. Enzo Bianchi [15.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9011-la-Gloria-Dell-amore).