A învins slăbiciunea (4)

 Unii s-ar putea mira de lungimea Căii Crucii. Aș putea răspunde: dar Calea Crucii durează de secole, va dura până la sfârșitul lumii.

Cu toate acestea, nu vor lipsi aceia care vor considera ca excesiv numărul paginilor și a spațiul dedicat fiecărei stațiuni. Îmi pare rău. Însă trebuie să mărturisesc că am făcut-o intenționat.

Atitudinea mea vrea să fie o modestă, dar fermă reacție la graba carene terorizează pe toți, la rapiditatea care ne cuprinde și ne strivește – neputincioși – în sălbaticele sale angrenaje.

Vrea să fie o contestare convinsă și acceptată împotriva „necesității imperioase” de a scurta, de a accelera, de a reduce, de a zori.

Nu avem timp.

Ei bine, tocmai pentru că nu avem timp, consider că este nevoie numaidecât să știm „să pierdem timpul”.

Avem atâtea lucruri de făcut.

Ei bine, tocmai pentru că sunt atâtea, prea multe lucruri de făcut, trebuie numaidecât să ne oprim.

Pe de altă parte, „stațiunile”, ca să fie astfel, trebuie să ne permită o oprire adecvată, fără preocupări excesive de a le atinge sau de a trece peste fiecare cât mai repede posibil (ca un fel de turism de acum incapabil să mai vadă și să mai înțeleagă).

Mai mult decât un formular pregătit pentru uzul devoțional, aceste pagini ar vrea să fie o invitație la meditație, o propunere pentru reflecție, o provocare la „întâlnire”.

Nu este o Calea Crucii pentru cel care se grăbește, pentru cel care vrea să o termine cât mai repede. Ci doar pentru acela care consideră că trebuie numaidecât „să piardă timpul”.

 

O ultimă justificare: care implică – să-mi fie cu iertare – și o confidență. Aceste pagini s-au născut într-o climă de mâhnire și de amărăciune profunde. Într-un moment foarte întunecat din viața mea.

S-a spus că, pentru a avea dreptul de a atinge rănile altora, trebuie să avem și noi mâinile însângerate.

Foarte adevărat.

Cum ar fi posibil, în cazul acesta, să te apropii de Omul durerilor (Is 53,3), fără să simți că-ți arde pana în mână?

Pe neașteptate, s-a profilat, la orizontul vieții mele, un punctișor negru. Un instrument nu chiar ornamental. O cruce, de fapt, foarte mică, dar îndeajuns de mare că să simt cum mi se frâng umerii.

Și, atunci, am putut să iau pana, fără ca mâna să tremure prea tare.

(Pronzato A., La Via Crucis. Preghiera di chi soffre.Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1990; Pronzato A., La Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerare, [pentru uz intern], Sapientia, Iași 2002, p. 88-90; trad. pr. Iosif Martin).