† Duminica a 18-a de peste an [A]: Dumnezeu satură foamea omului [2 august 2026]

Înmulțirea pâinilor și a peștelui

Dumnezeu satură foamea omului

Lecturi biblice: Isaia 55,1-3; Romani 8,35.37-39; Matei 14,13-21; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului se concentrează asupra necesității umane de hrană și vine transferată din planul fizic în cel spiritual. Prima lectură prezintă o invitație din partea lui Dumnezeu de a se hrăni cu mâncarea oferită de el: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată!” (Is 55,1). Evanghelia după Matei relatează înmulțirea pâinilor – e hrana oferită de Isus: „a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii, mulţimilor” (Mt 14,19). A doua lectură afirmă unirea noastră vitală cu Cristos: „sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). Este imnul iubirii de Dumnezeu cântat la umbra crucii lui Isus, într-o suferință reală și tangibilă: este speranța și bucuria de a aparține Domnului. Dumnezeu satură foamea omului de viața veșnică!

În prima lectură (Is 55,1-3), Dumnezeu își hrănește poporul pentru că îi iubește. O serie de imperative: veniți, cumpărați, luați aminte, ascultați. Invitația este adresată celor care sunt moștenirea „slujitorului suferind” și este pentru toți: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată!” (v. 1). Al „Doilea-Isaia” descrie darurile destinate Israelului ca fiind strâns legate între ele. E destul de clar că scopul acestei invitații este de a obține viața. Oracolul se referă la „săracii Domnului” [anawim, în ebraică]. Sunt îndemnați să se „sature” de Dumnezeu, să primească cuvântul său. Israel este invitat să vină și să asculte. „Săracii Domnului” sunt oameni de condiție umilă: nu au bani și, mai presus de toate, nu au pretenții; se mulțumesc cu o viață modestă: îl cinstesc pe Dumnezeu și ascultă din toată inima; sunt pioși și sfinți; au nevoie de hrană substanțială – pâine și un pic de carne; iar ca băutură apă, vin, lapte. De la Dumnezeu pot dobândi totul. Astfel, se îndreaptă într-o direcție nouă, legând invitația la viață oferită „slujitorilor Domnului” de o alianță veșnică – „conform bunătății de neclintit faţă de David” (v. 3). Aceste promisiuni au fost esențiale pentru bunăstarea Israelului: este promisiunea alianței – o „rămășiță” credincioasă păstrată în lumina dreptății lui Dumnezeu. Este ușor de înțeles că sub aceste imagini – de mâncare și băutură – este oferit gratuit celor săraci „înțelepciunea” lui Dumnezeu. Domnul așteaptă de la credincioșii credința și progresul religios. Cu cât cineva este mai sărac, cu atât este mai dispus să primească milostivirea: „fericiţi cei săraci în duh” (Mt 5,3). Dumnezeu ne invită să facem acel „gol” pentru a-l asculta!

În lectura a doua (Rom 8,35.37-39), Paul se simte copleșit de admirație și de briza îmbătătoare a „vieții de apoi”. Își cântă speranța și „strigă” la iubirea de Dumnezeu. Avertizează împotriva obstacolelor și a puterilor care ar putea să smulgă iubirea. Este un imn care dezvăluie ultimul cuvânt al credinței lui Paul: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea, sau persecuţia sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia sau sabia? […] Nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (v. 35.39). Totul este aici! Suntem invitați să fim martori ai transcendenței iubirii manifestate de Tatăl în Fiul cu Duhul Sfânt. Suntem martori și beneficiari. „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?” Paul enumeră șapte obstacole: necazul, strâmtorarea, persecuţia, foametea, lipsa de haine, primejdia și sabia. În timpul vieții sale, primii șase au fost însoțitori în călătoriile sale misionare. Cât despre sabie, îl va consacra ca martir pentru Cristos câțiva ani mai târziu, în Roma, căruia se adresează în scrisoarea sa. Este o provocare uimitoare! Nimic nu va înfrânge iubirea!

În Evanghelia după Matei (Mt 14,13-21), Isus aude „despre moartea lui Ioan Botezătorul” (v. 13). Evangheliastul tocmai a descris banchetul organizat pentru ziua de naștere a lui Irod, când Ioan Botezătorul a fost executat (cf. Mt 14,3-12). Domnul „a plecat de acolo cu barca spre un loc pustiu şi izolat” (v. 13). Simte nevoia să se retragă și ia barca spre un loc retras din cauza amenințării reprezentate de conducătorii Israelului. Nu este o evadare, ci o pauză necesară pentru a medita asupra evenimentului în singurătate și de a ajunge  să discearnă semnificația sa în fața lui Dumnezeu. Acolo se pun temeliile unei noi societăți într-un „loc pustiu și izolat”. Tema pustiului revine continuu în Scriptură, căci acolo Dumnezeu vorbește inimii în singurătate și în tăcere. Trebuie să ne întoarcem la noi înșine, să golim de tot ceea ce ne distrage atenția, să coborâm din marile realități și să contemplăm „locuirea” Domnului în noi. „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii” (v. 14). A simțit compasiune, ce înseamnă milostivire – „a fost mișcat de milă” – căci chinul, durerea, mizeria inimii umane răsună în inima Domnului ce e epuizat de suferința altora. „La lăsatul serii, s-au apropiat de el discipolii, spunând: «Locul este pustiu şi ora e deja târzie, dă drumul mulţimilor, ca, mergând prin sate, să-şi cumpere de mâncare!»” (v. 15). Dar Isus le poruncește: „Daţi-le voi să mănânce!” (v. 16). „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti” (v. 17). Prea puțin pentru cinci mii de oameni! Dumnezeu depășește puterea omenească: „Aduceţi-mi-le aici!” (v. 18). Vor umple mâinile și inimile fraților cu plenitudinea Domnului. „Și-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii, mulţimilor” (v. 19). Aceste cuvinte ne sunt familiare: sunt cele ale Euharistiei. Matei le folosește pentru a-i ajuta pe creștinii din comunitățile sale să înțeleagă că, după ce au asimilat „pâinea” evangheliei dăruită prin predicarea apostolilor, trebuie să se apropie și de „ospățul” euharistic pentru a fi săturați. E un preludiu la instituirea Euharistiei, căci îi hrănește cu „trupul” și „sângele” lui Cristos. Realitatea divină depășește acum simbolul care era mana, căci potolește foamea omului în fiecărei zi. Isus satisface foamea veșnică. Puterea sa de viață se extinde la sufletele și trupurile noastre pentru că sădește în trup sămânța învierii. Din om stricăcios face un trup nemuritor și glorios. 

Aceasta este viața lui Isus dedicată până la moarte din iubire către oameni. Iată marea realitate conținută în acest semn al împărtășirii pâinilor: așa cum Cristos și-a dat viața pentru omenire, așa fiecare creștin, discipolul său, trebuie să-și dea viața pentru frații și surorile sale... Să ne ajute Domnul pentru a satura foamea de viața veșnică!