 |
| Stațiunea a XI-a:
Isus este răstignit pe cruce |
„Calea Crucii” – una dintre practicile cele mai discreditate ala vieții religioase din zilele
noastre. E în desuetudine. E inutil a nega aceasta. E de-ajuns să intri în
oricare biserică, să asiști la anumite celebrări sărace, ca să-ți dai seama.
De ce?
Înainte de toate, există acea denumire de „exerciții pioase”
care face pe unii oameni să strâmbe din nas. „Pios” ar presupune ceva rezervat
persoanelor devastate. Ca și cum străinii cei „neobișnuiți” cu practicile
religioase, ar fi excluși, sau cel mult tolerați.
Nimic din toate acestea.
„Calea Crucii” este mai ales pentru cei păcătoși. E a celor păcătoși. Cristos a venit
să caute și să mântuiască „ceea ce era pierdut”. Și eu îl voi întâlni în măsura
în care mă simt pierdut, în măsura în care sunt conștient că trebuie să fiu
mântuit. Într-un cuvânt, în măsura în care mă recunosc păcătos.
„Calea Crucii” devine, astfel, locul de reîntâlnire al celor
păcătoși, pentru colocviul celor fugari, strada celor care vor să cadă în cursa
milostivirii.
Cei drepți, aceia care consideră că nu au nevoie să fie mântuiți, nu vor reuși niciodată să trăiască în
toată profunzimea aventura acestei „practici”. Pentru ei va fi doar un
„exercițiul pios”, ceva care trece pe la periferia existenței lor, fără să fie
angrenată întreaga persoană în dimensiunile sale cele mai autentice. Un fel de
lux spiritual. Luxul care consimte la o emoție epidemică. Luxul care
legitimează indignarea pentru păcate. Ale altuia.
Mai există un motiv care explică puțină simpatie pentru
această „practică”. „Calea Crucii”, de obicei, este legată de trecut și de un
loc sacru bine determinat: biserica.
Se limitează să ne amintească evenimentele trecutului.
Ne mișcă încă ceea ce a făcut Isus, ceea ce i s-a întâmplat,
ceea ce a suferit.
Nu ne vine în minte de a sublinia actualitatea pătimirii,
faptul că chiar și astăzi își poartă crucea și este condamnat, luat în râs,
alungat, insultat, răstignit, dezbrăcat.
„Calea Crucii” este, probabil, singurul „exercițiul de
pietate” în care sunt permise distracțiile. Ba chiar acestea sunt necesare.
Vreau să spun „distracțiile” despre prezent, despre actualitatea pătimirii lui
Cristos, despre contemporaneitatea protagoniștilor săi.
O dată forțare limitele timpului, sunt în mod necesar
forțate și cele ale spațiului.
„Calea Crucii” nu se face numai în biserica, trecând mai mult sau mai puțin distrați, mai mult sau
mai puțin mecanici, de la o stațiune la alta conform itinerarului desemnate de
icoanele atârnate de perete.
„Calea Crucii” intersectează strada vieții mele, căile zilei
mele. Diferitele stațiuni pot fi așezate chiar și în afara bisericii. Un
spital, pagina deceselor din ziar, fabrica, o scrisoare, o întâlnire, un „caz
deosebit”, un incident, un rău întâmplat, izbucnirile unui nebun, un blestem,
scâncetul unul muribund, o știre care sosește din continentele foametei,
neliniștea unei mame, o nedreptate: iată diferitele stațiuni ale „Căii Crucii” de afară.
Și ca să fie completă, e suficientă să adăugăm: evadările
noastre zilnice, lașitățile noastre, slăbiciunile noastre, ipocrizia noastră,
egoismul nostru, păcatele noastre, necazurile noastre. Și de asemenea: compătimirea
noastră de a ne opri, de a da o mână de ajutor.
Acum am construit într-adevăr „Calea Crucii”, pe realitatea vie a vieții noastre, a existenței
noastre zilnice.
(Pronzato A., Via
crucis oggi. Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1984; trad. I.
Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu