A învins slăbiciunea [1]

Via Crucis by DeGrazia Gallery

 

Nu există nici o îndoială. Primul lucru pe care l-a învățat omul a fost fugă.

 

Primul „viciu congenital” manifestat de animalul rațional? Mai curând straniu: și-a întors spatele.

 

Prima fugă a avut loc, acolo, în paradisul pământesc. Chiar Adam a fost primul „fiu risipitor”. Și-a făcut acolo în grabă bagajul bunurilor care îi „aparțineau” – încredibilul, minunatul patrimoniul care se afla în mâinile imprevizibulul – și s-a dus. Rușinat și nerăbdător, neliniștit și mânios ca toți fugarii.

 

A întors spatele Aceluia a cărui sigiliu – „chipul și asemănarea” – în ciuda a toate, îl purta în trupul său.

 

Refuza conversația cu Dumnezeu.

 

Dezerta de la prietenia sa. Spunea «nu» dragostei sale.

 

Unde mergea?

 

Foarte departe…

 

Sunt distanțe exprimate în kilometri.

 

Dar mai sunt distanțele inimii, ale refuzului, ale indiferenței, ale urii.

 

Numai aceasta sunt cu adevărat amețitoare.

 

Se poate trăi chiar cot la cot cu cineva, astfel încât să-i simți umărul alături, să-i asculți răsuflarea… inima însă are proprietatea de a crea o distanță de abis.

 

„A mers într-o țară străină și acolo și-a risipit averea” (Lc 15,13).

 

Omul, acest dpecialist în fugă.

 

Omul, acest inventator al refuzului.

 

Omul, acest creator de distanțe.

 

Omul, acest risipitor.

 

Cel puțin, fiul risipitor a avut curajul să facă bilanțul fugii sale: „Aici mor de foame” (Lc 15,17).

 

Omul, în schimb, în mod normal are curajul de a-și deschide bagajul și da a face inventarul a ceea ce i-a mai rămas și de a denunța ceea ce a pierdut. Îi este teamă să evalueze urmările fugii sale.

 

Întorcându-și spatele Creatorului, s-a trezit departe de Dumnezeu, departe de ceilalți, departe mai ales de sine însuși.

 

De fapt unde se află? Nici o busolă, nici o hartă geografică nu este în măsură să-i precizeze… „Într-o țară îndepărtată”.

 

Mai bine să nu cauți.

 

Mai bine să nu te gândești la ea.

 

Mai bine să nu desfaci acea legătură și să joci rolul marelui domn, în timp ce tu ești un vagabond constrâns să cerșești, să îmbuci cele mai vulgare surogate ale iubirii.

 

Totdeauna există străzi la dispoziția fugii mele. Înainte așadar fără remușcări prea mari.

 

„Amo, ergo sum”, a fost înlocuit cu „fug… deci trăiesc”.

 

 

Însă acesl Cineva nu s-a resemnat cu fuga mea. Nu a primit să rămână „sărăcit” de om. Nu a contenit cu propunerile de iubire. Nu și-a închis iubire în casa de fier.

 

Dumnezeu a plecat în căutarea omului. L-a spionat, l-a urmărit, l-a hărțuit fără oboseală, neînduplecat.

 

Putea să-l ajungă cu plasa puterii.

 

A preferat săia calea chinuitoare a slăbiciunii.

 

Iată ce este „Calea  Crucii”…

 

Este calea unde sfârșește fuga mea.

 

Este calea unde Dumnezeu, în sfârșit, îl ajunge pe om.

 

Paradoxul acestei minunate „acțiuni de recuperare”. Dumnezeu învinge cu slăbiciune. Dumnezeu este puternic, irezistibil, tocmai atunci când se lasă în voia oamenilor. „Isus s-a lăsat în voia lor” (Lc 23,25).

 

Eu fug, repede, ușurel, fără greutate (au risipit totul…). Și Dumnezeu mă ajunge din urmă, clătinântu-se sub greutatea unui instrument care se cheamă cruce.

 

El știa unde să dea de urma mea. A venit să mă afle pe „Calea Crucii”, acolo unde este reședința mea. Domiciliul tuturor păcătoșilor ca mine.

 

Da! Cristos știa unde să mă găsească, unde să ne găsească. Pe strada care adăpostește pe toți cei fugari.

 

„Calea Crucii” este locul de întâlnire al „capturării”, al recuperării, strada unde s-a fixat întâlnirea cu mântuirea.

 

E imposibil să reziști puterii slăbiciunii unui Dumnezeu.

 

Fuga s-a sfârșit, într-adevăr.

 

Am fost „prins” tocmai pe strada casei mele.

 

(Pronzato A., Via Crucis oggi. Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1984; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).