 |
| Sărutul lui Iuda - by Dukhanina Anastasia |
Reflecţia din toate timpurile a
recunoscut fascinaţia pe care banii o exercită asupra celor care-i au şi încă
şi mai mult asupra celor care nu-i au, dând naştere viciului cunoscut ca
avariţie. Aristotel recomandă să fim liberali cu privire la bunurile materiale,
adică să trăim în mijlocul just, îngrijindu-ne ca ele să rămână instrumente
care permit să trăim, în timp ce alipirea de ele este semn de nedreptate:
"Pentru că omul nedrept este un om care doreşte să aibă mai mult, el va
avea de-a face cu bunurile: nu cu toate, ci cu acelea care au raport cu soarta
bună şi cu soarta rea, care sunt tot bunuri în sens absolut, dar nu întotdeauna
pentru fiecare. Oamenii le cer în rugăciunile lor şi le urmăresc; dar trebuie
să ne rugăm pentru acelea care sunt bunuri în sens absolut să fie aşa şi pentru
noi şi să le alegem pe acelea care sunt bunuri pentru noi".
Pericolul alipirii de lucruri
este o temă foarte prezentă în Biblie: "Nu te zbuciuma să aduni bogăţii,
fii inteligent şi renunţă. Asupra lor zboară ochii tăi dar deja nu mai există:
pentru că pun aripi ca acvile şi zboară spre cer" (Pr 23,4-5); "Nu te
încrede în bogăţiile tale şi nu spune "Îmi sunt suficient mie
însumi"" (Sir 31,1).
Pentru sfântul Toma e vorba de o
derivă prezentă şi în celelalte vicii capitale, deoarece arată elementul comun
al "apetitului dezordonat", îndreptat spre orice bine posibil, fără
ca să fie prezentă o necesitate reală. Motivul "formal" care face din
avariţie un viciu nu este atât a arăta un interes special faţă de bani şi faţă
de lucruri în general, ci că ele asumă o valoare simbolică greşită, devenind
sinonim al stimei, păcii, siguranţei, puterii.
Desigur nu se poate susţine că
avariţia este un viciu actualmente contestat, ba chiar o societate care
încearcă să transforme orice tip de eveniment în evaluare monetară – acesta
este în substanţă mersul Bursei – cu greu ar putea să stigmatizeze avariţia.
Oscar Wilde recunoscuse asta cu mai mult de un secol în urmă cu obişnuitul
humour tăios: "În ziua de astăzi tinerii cred că banii sunt totul. Numai
atunci când devin mai bătrâni ştiu că aşa este".
Acest consens general faţă de
"maiestatea sa banul" se observă şi din spaţiul pe care mass-media îl
dedică celor care sunt numiţi în mod impropriu vip, situaţi în vârful
întreprinderilor, băncilor, institutelor: ei par că au devenit noii preoţi ai
templului în care se celebrează cultul omului modern. Atunci când aceste
persoane sunt intervievate sau descrise în vreun articol, rar este arătată
cealaltă faţă a medaliei, adică preţul plătit pentru toate acestea, nu numai în
termeni de compromisuri, ci mai ales cu privire la persoanele, adesea cele mai
slabe, care au cheltuit tot pentru această ridicare victorioasă, ajungând
ruinate din punct de vedere economic.
Şi dezvoltarea istorică a
societăţii europene fără îndoială a contribuit la formarea acestei mentalităţi,
deloc evidentă şi sigură: să ne amintim, de exemplu, uimirea exploratorilor din
secolele trecute când observau absenţa de aviditate la multe popoare, pe
nedrept definite "primitive". Totuşi această confruntare nu a pus
deloc în discuţie convingerile omului european în această privinţă: dacă,
pornind de la Carteziu ,
a început să se îndoiască de toate, banul nu a cunoscut niciodată această
revizitare critică proprie modernităţii, nu a fost niciodată străbătut de nici
un fel de perplexitate. Reluându-l pe Carteziu, moneda putea chiar să fie
calificată ca una din puţinele "idei clare şi distincte" care se
impun cu claritatea lor. Aşa cum afirmă cu subtilitate Péguy: "Pentru
prima dată în istoria lumii banul este singur în faţa lui Dumnezeu. A adunat în
sine tot ceea ce era veninos în temporal şi acum este în ordine. Nu se ştie
datorită cărei aberaţii de mecanism, datorită unei denaturări, datorită unei
dezordini, datorită unei monstruoase înnebuniri a mecanicii, ceea ce trebuia să
folosească numai pentru schimb a invadat complet valoarea care trebuie
schimbată. Aşadar, nu trebuie spus numai că în lumea modernă scara valorilor a
fost răsturnată. Trebuie spus că a fost distrusă de vreme ce aparatul de
măsură, de schimb şi de evaluare a invadat toată valoarea pe care el trebuia să
fie folosit pentru a o măsura, a o schimba, a o evalua. Instrumentul a devenit
materia, obiectul şi modul".
Această mentalitate, care de fapt
îl admiră pe cel care se îmbogăţeşte cu orice preţ chiar dacă în aparenţă îl
condamnă – dar poate că la bază se găseşte un alt viciu, invidia – poate avea o
confirmare în dificultăţile juridice de a evalua gravitatea acestor acţiuni.
De fapt, se observă o anumită
trudă complicată de a recunoaşte şi, prin urmare, de a pedepsi în mod
corespunzător pe cel care pune stăpânire pe banii altuia în mod sofisticat,
călcând în picioare cu liniştea cea mai mare încrederea clienţilor şi
economisitorilor necunoscători numai pentru a avea avantaje, cu consecinţe
dezastruoase la scară planetară, aşa cum se poate observa din actuala criză
economică.
Deşi cu termenul
"avariţie" se înţelege propriu-zis alipirea de lucruri în general, de
fapt ea a fost considerată de reflecţia literară şi filozofică cel mult în
accepţiunea sa specifică de philargyria, "iubire faţă de bani",
recunoscând în ban elementul reprezentativ a tot ceea ce poate să fie util şi
să folosească în orice împrejurare.
Cel care a reflectat asupra
acestui viciu observă că nu necesitatea îl mişcă pe avar, ci puterea; el speră
că prin acumulare va putea să dispună aşa cum vrea de propria viaţă, alungând
neliniştea nesiguranţei şi a dependenţei de alţii, punându-se la adăpost din
faţa capriciilor norocului, din faţa posibilelor calamităţi periodice şi, în
ultimă analiză, chiar din faţa lui Dumnezeu.
Şi cu timpul acest viciu orbeşte
şi face capabili de cele mai oribile lucruri numai să mărească propria bogăţie.
De aceea avariţia este extrem de greu de extirpat, deoarece pătrunde cu
suavitate în adâncul inimii umane, generând alte dispoziţii rele. Această
dinamică ramificată a ei o face un viciu capital.
Acesta este unul din motivele
pentru care, conform sfântului Toma, avariţia este un rău foarte greu de
vindecat, "din cauza condiţiei subiectului, deoarece viaţa umană este
încontinuu expusă lipsei, însă orice lipsă duce la avariţie: de fapt, pentru
aceasta se caută bunurile vremelnice, pentru ca să fie remediată lipsa din
viaţa prezentă".
Bosch reprezintă avariţia în
hainele unui judecător corupt care pare să asculte un ţăran care-i cere
dreptate, dar toată atenţia este concentrată în mâna lui stângă care se
grăbeşte să primească o pungă grea de monede pentru a da o sentinţă măsluită.
Consideraţiile făcute până aici
arată că avariţia nu constă în mod esenţial în faptul de a avea multe bunuri şi
nici nu este în sine sinonimul bogăţiei; este mai degrabă dorinţa şi aviditatea
de a poseda care împietreşte inima şi conduce la prezumţia de autosuficienţă.
Acesta este motivul pentru care a fost strâns asociată mândriei, invidiei –
pentru că ar vrea să aibă bunurile altora – mâniei, când se pierd bunurile
râvnite sau nu este posibilă dobândirea lor. Aşadar este vorba de un viciu în
mod esenţial afectiv şi spiritual: "Îndreptată spre superfluu, dorinţa
avarului nu poate decât să fie infinită, însă, în măsura în care este infinită,
este în mod necesar şi frustrată, deoarece bogăţiile, oricare şi oricâte ar fi
ele, sunt oricum finite întotdeauna".
De aici rezultă aspectul religios
al avariţiei, deoarece banul dă iluzia de a fi atotputernici: prin natura sa
permite o autosuficienţă pe care nici un alt obiect nu l-ar putea furniza.
Pentru Péguy el este unica alternativă cu adevărat atee la Dumnezeu , deoarece dă
iluzia de a putea obţine totul, pentru că orice realitate poate fi transformată
în bani, care la rândul lor permit să se intre în posesia oricărui lucru. Marx,
analizând mentalitatea capitalistă rod al revoluţiei industriale, a afirmat cu
subtilitate şi incisivitate caracterul său în mod esenţial religios, adică de
consacrare a întregii fiinţe proprii unei realităţi considerată ca absolută,
superioară oricărei alteia.
Banul este noul dumnezeu, centrul
universului capabil să facă să se învârtă în jurul său orice lucru, cu el oamenii
se pot simţi atotputernici. Avariţia, deoarece nu se referă la o necesitate a
trupului, nici nu tinde la o plăcere proprie lui, caută o satisfacere de tip
afectiv dar în acelaşi timp impalpabilă, legată de imaginaţie. Acest caracter
spiritual al avariţiei este arătat bine de obiectul său de bază, banul, care
are în sine o componentă în mod esenţial simbolică, de trimitere la altceva:
este o simplă bucată de hârtie, dar permite accesul la alte lucruri, dând în
felul acesta onoruri şi consideraţii.
Avariţia apare astfel ca o formă
lumească de consacrare la un idol, ceva pentru care sunt dispuşi să ofere toată
viaţa proprie, sacrificând pentru el înainte de toate propria libertate şi
demnitate. În acest viciu se observă o situaţie răsturnată şi în privinţa
practicii mortificaţiei şi pocăinţei; avarul îşi impune o asceză în vederea
viitorului, sorbind prezentul în loc să-l trăiască. Dante arată acest caracter
special printr-o schiţă strălucitoare; în cântul al VII-lea din Infernul
subliniază că avarii vor învia cu pumnul închis, pentru a simboliza maniera lor
de apropiere de viaţă, de alţii şi de bunuri, care de acum s-a cristalizat
pentru totdeauna. Pentru Dante, sunt grupul cel mai numeros care se află în
iad: "Aici am văzut oamenii mult mai mulţi decât în altă parte",
notează el cu sarcasm.
Există o legătură strânsă între
avariţie şi singurătate: avarul se simte bine numai în compania lucrurilor,
singura realitate în care poate avea încredere. Avarul s-a fosilizat, devenind
una cu bogăţiile acumulate, asumând acelaşi fixitate impersonală a lucrurilor;
ceea ce echivalează cu a spune că este deja mort, ca un faraon înmormântat în
piramida sa.
(Cucci Giovanni, „Înşelăciunea avariţiei”, după L'Osservatore romano, 3 iulie 2010; trad. de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu