Ispita Crăciunului

Holy Night (1911) - by Fritz von Uhde

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".

Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).

Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor – un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.

Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.

Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina – a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent – este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.

 

 

(de Julián Carrón; trad. pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.osservatoreromano.va/it

[24.12.2011]; http://www.ercis.ro/index.asp).