sâmbătă, 30 august 2014

† Duminica a 22-a de peste an (A): Alături de Dumnezeu care se dăruieşte (omilie)

 
Evanghelia – Matei 16,21-27: De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: “Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Atunci Isus a spus discipolilor săi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut.


Omilie
 
 
Fragmentul evanghelic (Mt 16,21-27) din liturgia de astăzi este continuarea fragmentului din duminica trecută. Sunt două părţi ale aceluiaşi episod, care aparent prezintă două aspecte contrastante: credinţa lui Petru şi neînţelegerea sa cu privire la misterul crucii; autoritatea încredinţată lui Petru şi reproşul adresat lui de Isus. Pe de o parte, slăbiciunea lui Petru şi pe de altă parte tăria stâncii pe care îşi construieşte Isus Biserica. Cu aceasta vrea să ni spună că Petru este aşa prin har, în virtutea unei alegeri a lui Dumnezeu, şi nu prin calităţile sale naturale.
 
Dar în evanghelia din această duminică mai este încă ceva: evanghelistul vrea să ne facă să parcurgem un drum de la credinţa în Isus Mesia la credinţa în Fiul Omului suferind. Există o necredinţă a mulţimii, dar este şi necredinţa chiar a ucenicilor: căci poţi accepta că Isus este Mesia, dar să refuzi că el trebuie să sufere. Poţi mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu-ţi dai seama că el este un Dumnezeu răstignit. Prizonier încă în logica oamenilor, ucenicul încearcă să-l împiedice pe Isus să se conformeze cu logica lui Dumnezeu. Şi atunci Isus îi răspunde ucenicului cu aceeaşi exclamaţie pe care o găsim în relatarea despre ispitire: „Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti o piedică în calea mea. Tu nu gândeşti la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii!” În ambele cazuri – la ispitire ca şi în cuvintele lui Petru – îi este propusă lui Isus o alegere mesianică ce refuză căile lui Dumnezeu pentru a parcurge căile oamenilor.
 
Este clar în acest punct ce înseamnă cu adevărat a-l urma pe Isus, imperativ pe care încă o dată îl aminteşte ucenicilor săi: „Dacă cineva dintre voi vrea să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. A renunţa la sine însuşi înseamnă a renunţa la propria idee despre Dumnezeu, pentru a o accepta pe aceea a lui Isus: nu un Dumnezeu glorios şi puternic, dar un Dumnezeu care se descoperă în iubire şi în dăruirea de sine. Dar mai putem spune că a renunţa la sine însuşi înseamnă a schimba logica propriei existenţe: nu o viaţă trăită în avantajul propriu, dar o viaţă trăită ca dăruire. Aceasta este logica fundamentală a crucii, atât pentru Isus cât şi pentru ucenici.

 
(pr. Bruno Maggioni [28.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu