Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

Journal d'un curé de campagne - G.B.

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan, abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi: abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne.

 

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „divina sa simplitate”. Dar mai ales agonia sa,  când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie obscură.

 

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (G. Bernanos, „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, 50-51).

 

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (G. Bernanos, Oeuvres romanesques, 1136). Dar una dintre trăsăturile cele mai specific bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

 

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum  vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (G. Bernanos, Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

 

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (G. Benanos, Oevres romanesques, 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercată „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (G. Bernanos, Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

 

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).