Fundamentul biblic pentru practicarea de către catolici a postului şi a abstinenţei



În Grădina Măslinilor (1895) - de Vladimir Makovsky

Isus a postit

 

În articolul anterior am pus întrebarea: “V-ar plăcea să ştiţi secretul unei vieţi mai bune, mai profunde şi mai pline de bucurie în Cristos?” Şi am răspuns cercetând motivele pentru practicarea de către catolici a renunţării la sine. Am văzut că “postul şi celelalte forme de jertfire de sine, ca practici spirituale de înfrânare materială şi control al poftelor fizice ale trupului, ne ajută, prin harul lui Dumnezeu, să-i permitem sufletului nostru o rugăciune mai desăvârşită şi mai liberă. Aceasta duce la o unire mai profundă cu Dumnezeu şi astfel noi devenim administratori mai buni ai darurilor pe care El ni le-a dat, permiţându-ne o mai eficientă grijă faţă de aproapele nostru, în special faţă de cei aflaţi în nevoi mai mari decât ale noastre”. Acum doresc să vă pun la dispoziţie învăţătura biblică potrivit căreia astfel de practici sunt nu doar o idee bună, ci şi una necesară.

 

Fundamentul biblic pentru post şi abstinenţă

 

1. Exemplul Domnului

 

Nu există un loc mai bun de unde să începem decât a urma exemplul celui care este Dumnezeu adevărat şi om Adevărat – Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Preasfintei Treimi. În mod tradiţional noi considerăm minunea pe care El a înfăptuit-o la Nunta din Cana ca început al slujirii Sale printre oameni. Dar înaintea acelei zile, Isus s-a supus botezului lui Ioan ca să “împlinească toată dreptatea”, iar cerurile s-au deschis şi Treimea s-a arătat! Evanghelia Sf. Matei redă ceea ce s-a întâmplat: «Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: “Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” Însă Isus i-a răspuns: “Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui. Şi iată, un glas din ceruri spunea: “Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”».

Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. Dar el i-a răspuns: “Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

«Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Isus i-a zis: “Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”. Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor şi i-a spus: “Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: “Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji”. Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau» (Matei 3,13-4,11).

 

Nimic, adică absolut nimic din ce s-a povestit în Sfânta Scriptură că a făcut Isus nu a fost fără importanţă. Ca să se pregătească de slujirea Lui printre oameni, Isus s-a învoit să fie botezat, chiar dacă nu avea deloc nevoie. Ne începem viaţa în Cristos prin Sacramentul creştin al Botezului, lucrarea lui Dumnezeu prin care primim harul sfinţitor şi ne îndreptăţim. Spre deosebire de Cristos, noi avem nevoie de Botezul care ne curăţă de toate păcatele, originale şi actuale. Citim că Duhul l-a dus apoi pe Isus în sălbăticie ca să fie ispitit de diavol. În depăşirea acestor ispite, Isus a recapitulat viaţa lui Israel şi a împlinit ceea ce poporul ales al lui Dumnezeu nu reuşise să împlinească. Harul lui Isus Cristos îi ajută pe creştini să poată face la fel.

 

2. Înfrânarea trupului întăreşte sufletul

 

Ceea ce vreau să vedeţi este că Isus, înainte de a fi ispitit, a postit 40 de zile. Ca să se pregătească pentru aceste ispite ale voinţei, Isus a slăbit dorinţele trupului. Biblia ne spune că după ce a postit, Isus era flămând – apoi a fost ispitit. Ceea ce ne arată El este că foamea pe care o experimentăm după ce îi refuzăm trupului “dorinţele” nu mai are aceeaşi putere asupra poftelor noastre ca înainte. Deşi Isus nu putea să păcătuiască, noi putem, şi urmându-i exemplul ne pregătim, prin harul Lui, să rezistăm la ispite. Deci şi noi ar trebui să postim ca să ne pregătim pentru slujirea noastră printre oameni, adică pentru viaţa noastră creştină.

 

3. Învăţătura Domnului despre necesitatea renunţării la sine

 

Mulţi dintre fraţii noştri necatolici vor fi de acord că postul şi abstinenţa sunt lucruri bune; că aşa urmăm exemplul lui Cristos şi ne pregătim pentru viaţa de creştini. Dar vor argumenta că nu sunt necesare pentru mântuirea cuiva. Strict vorbind, acest lucru ar fi corect din moment ce mântuirea este un dar gratuit ce nu poate fi câştigat prin propria noastă iniţiativă. Dar Cristos aşteaptă de la creştin, odată ce este îndreptăţit, să coopereze cu harul Lui pentru ca să crească în sfinţenie, astfel încât să nu-şi piardă harul îndreptăţirii. Isus ne învaţă că o astfel de cooperare trebuie să includă şi renunţarea la sine.

 

«Atunci Isus a spus discipolilor Săi: “Dacă cineva vrea să vină după Mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru Mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii Săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut» (Matei 16,24-27).

 

Păcatul mândriei este poarta către celelalte păcate de moarte. Persoana îndreptăţită trebuie să se smerească şi să-şi controleze dorinţele dezordonate, pentru ca să crească în mai multă siguranţă întru Domnul. Noi trebuie să ne micşorăm astfel încât El să crească în noi. Ce anume ne-a arătat Isus că este necesar pentru înfrânarea poftelor noastre dezordonate? Postul (în pustietatea acestei vieţi). Domnul nostru a folosit mai multe parabole ca să ne înveţe Calea. Un puternic exemplu este redat în Evanghelia Sf. Luca: «„Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi nereuşind să-l termine, toţi cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: “Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine”. Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu. Sarea este bună; dar dacă şi sarea îşi pierde gustul, cum şi-l va mai recăpăta? Nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi: se aruncă afară. Cine are urechi pentru a asculta să asculte!”» (Luca 14,27-35).

 

Isus nu ne spune că este o idee bună să-ţi iei crucea, ci ne spune că nu o putem evita dacă vrem să reuşim în călătoria noastră.

 

4. Postul ca formă de rugăciune

 

Rugăciunea noastră trebuie să fie smerită, iar smerenia noastră evlavioasă. Tot ce facem trebuie să fie cu evlavie, iar aceasta include şi penitenţa noastră. Postul şi celelalte acte de renunţare la sine trebuie să fie unite cu rugăciunea şi astfel să devină rugăciune.

 

«Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: “Învăţătorule, l-am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor Tăi să-l alunge, dar nu au putut”. Atunci El le-a răspuns: “O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la Mine!” L-au adus la El şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: “De cât timp se întâmplă aceasta?” El i-a zis: “Din copilărie. De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!” Isus i-a spus: “«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede”. Tatăl copilului a strigat îndată: “Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!” Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: “Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”. Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: “De ce noi nu am putut să-l alungăm?” El le-a spus: “Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune (şi post)”» (Marcu 9,17-29).

 

Cuvintele “şi post” nu sunt în toate manuscrisele, dar sunt în multe. Rugăciunea este întărită prin post. Sf. Paul vorbeşte despre aceasta atât cu privire la rugăciunea de mijlocire (pentru ceilalţi) cât şi la rugăciunea de cerere (pentru sine însuşi).

 

„Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul Său, care este Biserica” (Coloseni 1,24).

 

„Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi [pentru] una nepieritoare. Deci eu aşa alerg, nu fără rost; aşa lupt cu pumnul, dar nu lovind în aer. Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins” (1Corinteni 9,24-27).

 

Unite cu această rugăciune, suferinţele şi mortificările trupeşti ale Sf. Paul ajută atât la propria sa mântuire, cât şi la cea a întregii Biserici. Suferinţa noastră este necesară – este răscumpărătoare când este unită lăuntric, din iubire pentru Cristos, cu suferinţele lui Cristos pentru bunăstarea noastră spirituală şi pentru bunăstarea spirituală a celorlalţi. Citiţi această puternică mărturie către romani: „Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu El, ca împreună cu El să fim şi preamăriţi” (Romani 8,12-17).

 

5. Postul nostru este necesar după patima, moartea şi Învierea răscumpărătoare a lui Cristos

 

În cele din urmă, dacă cineva ar argumenta, chiar şi în lumina învăţăturii Sf. Paul, că astfel de acte de renunţare la sine nu sunt necesare după Cruce, ascultaţi ce a răspuns Isus când a fost întrebat de ce ucenicii Lui nu postesc.

 

«Discipolii lui Ioan şi fariseii posteau. Au venit şi i-au spus: “De ce discipolii lui Ioan şi discipolii fariseilor postesc, iar discipolii Tăi nu postesc?” Isus le-a spus: “Pot oare nuntaşii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească. Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti”» (Marcu 2,18-20).

 

A practicat Biserica din Noul Testament postul? Cu siguranţă l-a practicat. Să privim doar un ultim exemplu biblic: «În Biserica din Antiohia erau profeţi şi învăţători: Barnaba, Simeon, cel numit Negru, Luciu din Cirene, Manaen, cel care a fost educat împreună cu tetrarhul Irod, şi Saul. În timp ce slujeau lui Dumnezeu şi posteau, Duhul Sfânt le-a zis: “Puneţi-i deoparte, pentru mine, pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece”» (Fapte 13,1-3).

 

Doriţi cu adevărat să vă supraîncărcaţi viaţa de credinţă? Urmaţi exemplul lui Isus şi al Bisericii din Noul Testament. Urmaţi exemplul sfinţilor. Urmaţi învăţătura Bisericii şi aderaţi la doctrina Evangheliei din Noul Testament. Bucuraţi-vă în suferinţele voastre pentru Cristos – goliţi-vă astfel încât să puteţi fi plini de Cristos.

 

(Mike Bickerstaff, „Fundamentul biblic pentru practicarea de către catolici a postului şi a abstinenţei”, IntegratedCatholicLife.org, 9 martie 2014; traducere: Radu Dunu; sursa:

http://lumea.catholica.ro/2014/04/fundamentul-biblic-pentru-practicarea-de-catre-catolici-a-postului-si-a-abstinentei/).