Misterul Răului

 

În Sous le soleil de Satan („Sub soarele Satanei”) Bernanos pune în scenă un preot care are de a face cu principele întunericului. În cursul unei scene halucinante, abatele Donissan (acesta este numele preotului) se întâlneşte chiar cu Lucifer sub aparenţa unui geambaş, care îşi va revărsa asupra lui toată ura sa. Un an mai târziu, în 1927, în Imposture („Impostura”) romancierul, chinuit de Cel Rău, îl aduce în scenă pe abatele Cénabre, un preot care nu mai crede, un preot duşmănos care se încredinţează Satanei, şi mişcătoarea figură a abatelui Chevance.

 

Meditaţia lui Bernanos despre misterul Răului continuă în capodopera sa Journal d’un curé de campagne („Jurnalul unui preot de țară”) (1936), unde atinge expresia sa cea mai inspirată. În scena în care el o înfruntă pe Chantal, parohul de Ambricourt îi spune: „Există o comuniune a sfinţilor, după cum există şi o comuniune a păcătoşilor. În ura pe care păcătoşii o poartă unii altora, în dispreţ, ei se unesc, se îmbrăţişează, se ataşează, se confundă, nu vor fi într-o zi, în ochii Atotputernicului, decât acest lac de noroi totdeauna lipicios peste care trece şi iar trece în zadar fluxul imens al iubirii divine”. Puţin mai departe în roman, preotul se întreabă din nou despre lumea Răului: „Ei spun că după mii de secole, pământul este încă în deplină tinereţe, ca în primele stadii ale evoluţiei sale planetare. Răul, şi el, începe”[1].

 

Răul, păcatul: Bernanos a fost tulburat în mod vizibil de aceste realităţi teribile. Invers decât Rousseau, el crede în păcatul originar şi nu se gândeşte că omul s-a născut bun. La fel, despre acea „ură secretă de neînţeles” care frământă inima omului cu privire la semenii săi şi la sine însuşi, Bernanos spunea: „I se poate da acestui sentiment misterios originea sau explicaţia care se vrea, dar trebuie să i se da una. Pentru noi, creştinii, noi credem că această ură reflectă o altă ură, de mii de ori mai adâncă şi mai lucidă – aceea a Duhului nespus care a fost cel mai strălucitor dintre stelele adâncului, şi care nu ne va ierta niciodată căderea sa imensă”[2].

 

Aşa cum era de aşteptat, Bernanos s-a gândit şi la infern. În Monsieur Ouine („Domnul Ouine”) (1943), parohul de Fenouille spune: „Se vorbeşte mereu despre focul iadului, dar nimeni nu l-a văzut, dragii mei. Infernul este frigul”[3]. Deja, în Sous le soleil de Satan, geambaşul demoniac afirma: „Eu sunt însuşi Frigul”[4]. Însă abia în Journal d’un curé de campagne găsim formula de neuitat: „Infernul înseamnă a nu mai iubi”[5]. Zece ani mai târziu, într-un text scris pentru deportaţi, Bernanos, fidel gândirii sale, va mai scrie: „Infernul îşi detestă lipsa de a mai fi capabil să iubească, nu este altă condamnare ca aceasta”[6]. (François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

---

[1] Bernanos G., Journal d’un curé de campagne, în Bernanos G., Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, (de aici înainte OR), 1139 și 1144.

[2] Bernanos G., La liberté, pur quoi faire? (1953), Folio essais,  204-205.

[3] Bernanos G., Monsieur Ouine, OR, 1490.

[4] Bernanos G., Sous le soleil de Satan, OR, 142.

[5] Bernanos G., Journal d’un curé de campagne, OR, 1163.

[6] Bernanos G., Essais et écrits de combat II, Gallimard, Paris 1995,1166.
 

 

Papa Francesco nell'omelia:

la misericordia al centro delle azioni di Gesù