 |
| Sfântul Ieronim (340-420) |
Secolul al IV-lea după Cristos,
care a avut un important moment al său în anul 380 prin edictul împăratului
Teodosiu prin care se stabilea că credinţa creştină trebuia să fie adoptată de
toate popoarele imperiului, este presărat cu mari figuri de sfinţi: Atanasie,
Ilariu, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile şi Ieronim, dalmat, născut
între anii 340 şi 350, în orăşelul Stridonium. Roman ca formaţie, Ieronim este
un spirit enciclopedic. Oper sa literară ne arată în el din când în când
filozoful, retorul, gramaticianul, dialecticianul, capabil de a scrie şi de a
gândi în latineşte, greceşte, evreieşte, scriitor cu un stil bogat, pur şi
consistent în acelaşi timp. Lui i se datorează traducerea în latină a Vechiului
şi Noului Testament, care a devenit, cu titlul de Vulgata, Biblia oficială a
creştinismului.
Ieronim este o personalitate
foarte puternică: oriunde merge trezeşte faimă prin consensuri sau polemici. La
Roma biciuieşte vicii şi ipocrizii şi preconizează noi forme de viaţă
religioasă, atrăgând spre ele unele doamne influente dintre patricienii locali,
care îl vor urma apoi în viaţa de pustnic de la Betleem. Fuga de societate a
acestui exilat de bună voie era un gest dictat de o sinceră dorinţă de pace
interioară, nu întotdeauna durabilă, deoarece, pentru a nu fi uitat, reapărea
din când în când cu câte o cărţulie biciuitoare. Răgetele acestui "leu al
pustiului" se făceau auzite în orient ca şi în occident. Violenţele sale
verbale nu-l cruţau pe nimeni. A avut cuvinte dure faţă de Ambrozie şi Vasile
şi însuşi prietenul său Augustin a trebuit să înghită îmbucături amare. Ne-o
dovedeşte corespondenţa dintre cei doi mari învăţători ai Bisericii, care ne-a
parvenit aproape integral. Dar ştia să potolească nestăpânirile caracterului
său când locul polemistului era luat de conducătorul de suflete.
Ori de câte ori termina o carte,
se ducea în vizită la călugăriţele care duceau o viaţă ascetică într-o
mănăstire nu departe de a sa. El le asculta, răspunzând întrebărilor lor.
Aceste femei inteligente şi pline de viaţă au fost filtrul pentru exploziile
sale mai puţin oportune, iar el le răsplătea prin ajutorul şi hrana unei
culturi spirituale şi biblice. Acest om extraordinar era conştient de propriile
limite şi de propriile vinovăţii (pentru care nu găsea remediu mai bun decât
să-şi bată pieptul cu o piatră!), dar şi de propriile merite, aşa încât lunga
serie de oameni iluştri, despre care a trasat o scurtă dar preţioasă referinţă
biografică (De viris illustribus), se încheie prin capitolul dedicat lui
însuşi. A murit la 72 de ani, în anul 420, la Betleem. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul
zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad.
pr. Iosif Agiurgioaei).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu