Înălțarea Domnului (omilie)

 

 

Luca 24,46-53: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁴⁶"Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, ⁴⁷să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. ⁴⁸Voi sunteţi martori ai acestor lucruri". ⁴⁹Iată, eu vă trimit pe cel promis de Tatăl meu; iar voi rămâneţi în oraş, până când veţi fi îmbrăcaţi cu o putere venită de sus". ⁵⁰Apoi i-a dus afară până aproape de Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat ⁵¹şi, în timp ce-i binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. ⁵²Ei s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim. ⁵³Şi au stat fără întrerupere în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

 

 

OMILIE

 

 

Este sărbătoarea Înălţării. Isus, după ce a dat ultimele sfaturi apostolilor adunaţi în cenacul, iese cu ei spre Betania şi urcă pe muntele Măslinilor. Ajuns pe creasta muntelui, îi binecuvântează pe ucenici, se rupe de ei şi urcă la cer. Povestirea este făcută în trei versete, şi totuşi acest episod reprezintă un moment crucial pentru viaţa lui Isus şi pentru istoria ucenicilor. Luca îl povesteşte de două ori. Prima dată, pentru a încheia evanghelia, iar a doua oară pentru de începe cartea Faptele Apostolilor (este prima lectură a liturgiei de astăzi). Autorul pare că vrea să spună că Înălţarea, dacă pe de o parte indică încheierea vieţii publice a lui Isus, pe de altă parte vrea să însemne o prezenţă a sa mai profundă în viaţa ucenicilor, în aşa măsură că este începutul, fundamentul, întregii istorii următoare a Bisericii.

 

 

„A se urca la cer” vrea să spună a merge mai sus de viaţa oamenilor, până la a atinge prezenţa lui Dumnezeu. În Scrisoarea către Evrei este descris acest mister: „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile unui om, ci chiar în cer, cu scopul de a se prezenta acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră”. Înălţarea la cer nu vrea să spună că Isus s-a îndepărtat de ucenici. Înseamnă mai degrabă că el a ajuns la Tatăl şi că s-a aşezat alături de el în glorie. A se înălţa deci înseamnă a intra într-un raport definitiv cu Dumnezeu, şi a avea o prezenţă forte şi răspândită: aşa cum cerul acoperă tot pământul, aşa Domnul, înălţându-se la cer, cuprinde şi învăluie toate. Nu este, aşadar, o îndepărtare. Mai curând este o apropiere mai profundă şi care ne implică şi pe noi. Dacă n-ar fi aşa nu s-ar înţelege bucuria ucenicilor. Cum este posibil să te bucuri în timp ce Domnul se îndepărtează? Şi totuşi Luca scrie: „După ce l-au adorat, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Apostolii nu numai că nu sunt trişti din cauza separării, dimpotrivă sunt plini de bucurie. În acea zi ucenicii au experimentat că Domnul era de acum alături de dânşii în mod definitiv, cu Cuvântul său şi cu Duhul său; o apropiere desigur mai misterioasă dar tot atât de reală ca şi prima. Fără îndoială le-au venit în minte cuvintele pe care le-au auzit de la Isus: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20). În acea zi a Înălţării le-au înțeles până în adânc: în orice parte a pământului, în orice timp, în orice ceas, când doi sau mai mulţi ucenici se adună în numele Domnului, el este în mijlocul lor. Din acel moment prezenţa lui Isus avea să fie şi mai largă în spaţiu şi în timp; pentru totdeauna el îi însoţeşte pe ucenicii săi, oricând şi oriunde. Din acest motiv bucuria este mare. Nimeni pe lume nu poate de acum să-l îndepărteze pe Isus din viaţa lor.

 

Bucuria ucenicilor, este acum şi a noastră, pentru că putem să trăim ceea ce ei au experimentat. Putem să-i asemănăm pe cei doi îngeri cu Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului Testament. Acestea ne vin în întâmpinare în timp ce stăm cu ochii fixaţi spre cerul egoismului şi fanteziilor noastre. Nu, nu acesta este cerul pe care trebuie să-l privim. „Bărbaţi şi femei de astăzi, de ce staţi şi priviţi cerul vostru?” Acel Isus este mai mare, este larg cât de largă este lumea şi adânc ca inima oamenilor, învăluie chipul celor săraci, acoperă pământul martirizat de război, se întinde pe patul bolnavilor, acoperă pieţele sau străzile unde trăiesc cei fără acoperiş. Aceştia şi mulţi alţii sunt cerurile pe care îngerii ne invită să le contemplăm.  (sursa: mons. V. Paglia [23.05.2004]; http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).