Înălțarea Domnului (de Amato Angelo)

 

 

A. „S-a înălţat la cer”

 

În simbolul niceno-constantinopolitan se mărturiseşte că Isus, după înviere, „s-a înălţat la cer” (anelthonta eis tous ouranous). În NT este încredinţarea definitivă a Fiului cu omenitatea sa înviată Tatălui în veşnicia iubirii trinitare. Ne întrebăm acum asupra semnificaţiei „înălţării” lui Isus la „cer” şi despre conţinutul original al acestui mister glorios în relaţie cu învierea.

 

Facem de la început două precizări. Înainte de toate viaţa veşnică a lui Dumnezeu nu înseamnă „atemporalitate” inertă, fără nici o influenţă în timp. Dumnezeu nu poate rămâne prizonierul veşniciei sale. De aceea viaţa divină a lui Cristos înviat trebuie să fie văzută ca „forţa creatoare şi care susţine orice timp, componenta care cuprinde în perenul şi unicul prezent fluxul timpului, făcându-i posibilă existenţa”[1]. Fiind viaţa divină suportul intrinsec al oricărui timp şi eternul său prezent, Cristos înviat nu poate doar să se interfereze cu timpul, dar are în timp progresiva sa manifestare şi înţelegere, prin apariţii, înălţare, Rusalii. Aşa cum Isus pământesc era timpul lui Dumnezeu pentru noi, la fel Cristos înviat în aceste evenimente continuă să fie „locus”-ul originar al manifestării şi comunicării în timp a vieţii sale divine. Învierea sa, înălţarea şi Rusaliile continuă în timp pedagogia revelaţiei şi comunicării din această „proexistenţă” a sa.

În al doilea loc, „cerul” despre care se vorbeşte la înălţare nu este un loc fizic deasupra pământului sau dincolo de stele. Înălţarea nu este o călătorie spaţială, nici un eveniment mitic fără nici o realitate şi adevăr obiectiv. Cerul înălţării este viaţa însăşi, personală şi foarte reală a comuniunii trinitare. De aceea Cristos înălţat la cer nu este decât confirmarea învierii sale, dar cu o semnificaţie a sa originală arătată de datele biblice.

 

 B. Fundamentul biblic

 

Datul neotestamentar este destul de variat şi complex[2]. Cu excepţia lui Matei, despre aceasta vorbesc toate evangheliile. Şi Luca prezintă două relatări – în mod ciudat – diferite despre acelaşi eveniment, una în evanghelie şi una în Faptele Apostolilor.

 

În finalul evangheliei lui Marcu, înălţarea este relatată imediat după apariţia lui Isus apostolilor adunaţi în cenacol: „După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16,19). Cu extremă concizie teologică şi cu două trimiteri precise atât la ridicarea lui Ilie (2Re 2,11), cât şi la întronizarea mesianică (Ps 110,1), înălţarea este văzută ca intrarea definitivă a lui Isus şi cu umanitatea sa în atotputernicia divină. „A şedea la dreapta” este imaginea veterotestamentară care indică participarea lui Cristos înviat la puterea regală a lui Dumnezeu[3].

 

Din Evanghelia lui Luca se poate scoate timpul şi locul înălţării, care s-a petrecut în seara învierii, după apariţia lui Isus în cenacol (cf. Lc 24,13.39): „Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24,50-52).

 

În Ioan înălţarea a avut loc în dimineaţa învierii. Isus apărându-i Magdalenei exclamă: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20,17).

 

Pentru Faptele Apostolilor, în schimb, înălţarea s-ar fi întâmplat patruzeci de zile după înviere (Fap 1,2-3). Şi descrierea este destul de diferită faţă de cea din Evanghelia lui Luca: „Şi după ce a spus acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-ai văzut mergând spre cer» (Fap 1,9-11).

 

Din aceste texte rezultă că înălţarea trebuie pusă în strânsă relaţie cu învierea. Este vorba despre evenimentul care subliniază glorificarea cerească a lui Isus Cristos. Aceasta este o primă originalitate a sa în ceea ce priveşte învierea. Diversitatea temporală dintre evanghelii şi Fapte se poate explica prin deja citata relaţie „eternitate” şi „timp” în Cristos glorificat. De fapt el, înviat şi înălţat la cer în ziua de Paşti, nu a încetat pentru un timp să dea „instrucţiuni” (Fap 1,2) ucenicilor săi.

 

 C. Realitatea evenimentului

 

Nici un evanghelist nu se îndoieşte de realitatea evenimentului şi de originalitatea sa în ceea ce priveşte învierea. Luca, cel care o prezintă în două redactări diferite, intenţiona să scoată în relief mai ales conţinutul său teologic. Dacă, întrucât este „istoric” (cf. Lc 1,1-4), el a avut intenţia de a ne transmite descrierea externă precisă a faptului, „nu ar fi recurs la o dublă naraţiune a aceluiaşi eveniment, făcut într-o manieră atât de diferită”[4]. În Evanghelia sa, de fapt, lipsesc particularităţile despre nor şi despre cei doi oameni îmbrăcaţi în alb, în timp ce în Fapte lipseşte binecuvântarea solemnă a lui Isus. Finalitatea sa era una teologică: „Învierea lui Isus nu înseamnă că istoria a ajuns acum la sfârşit şi că revenirea lui Isus în glorie este imediată în prag. Dimpotrivă: Paştele înseamnă tocmai că Dumnezeu dă acum Bisericii spaţiu şi timp pentru a se dezvolta dincolo de Ierusalim, în Iudeea şi în Samaria până la marginile pământului”[5].

 

În ciuda finalităţii teologice, Luca intenţionează să comunice un fapt real cu privire la Cristos înviat, adică „înălţarea la cer”. Acest eveniment nu constă într-o călătorie spaţio-temporală, ci în intrarea lui Isus în dimensiunea sa divină cu umanitatea sa înviată. Înălţarea este drumul spre Tatăl. Şi este un fapt intrinsec transcendent, care se împlineşte în tăcerea sfântă a misterului lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu este un drum vizibil. Este însă real ca şi învierea. Poate fi aşadar povestit, cu un limbaj şi categorii limitate, dar pentru aceasta nu mai puţin adevărat. Imaginea ridicării spre înălţime indică faptul că Dumnezeu este Preaînaltul (Gen 14,19). Astfel imaginea norului (Ex 19,16; 24,15-18) indică locuinţa cerească a lui Dumnezeu în care pătrunde Isus.

 

Faptul înălţării, plasându-se în ambientul unei apariţii a lui Cristos înviat, trebuie aşadar interpretat cu referinţă la înviere. De aceea, în timp ce glorificarea lui Cristos este un eveniment unic transcendent şi plenar, manifestarea sa în timp este în schimb multiplă. Deşi se tratează despre aceeaşi realitate complexă, expresiile sale istorice – apariţii, înălţare, rusalii – sunt diferite, parţiale şi complementare. Aceste revere istorice ale unicului eveniment transcendent conţin însă semnificaţii teologice inedite.

D. Semnificaţia sa teologică

 

1. Înălţarea ca prezenţă permanentă a lui Cristos glorios în Biserică

 

Şi „tăcerea” lui Matei despre înălţare pare să aibă o semnificaţie precisă. Pentru evanghelist, înălţarea a fost un eveniment „invizibil pentru oameni, care s-a realizat în raport cu învierea”[6]. Mai mult decât a o neglija sau a o considera secundară, el intenţionează să afirme prezenţa continuă a lui Isus între ucenici şi după înviere. În încheierea evangheliei, Isus spune de fapt: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile [...]. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,18-20). Înviat, Isus nu devine absent, dar rămâne în cel mai înalt grad prezent printre ucenici. Matei, care este evanghelistul aşteptării escatologice, în realitate interpretează viaţa creştinului în aşteptare a parusiei ca o existenţă deja în tovărăşie cu el. De aceea subliniază prezenţa lui Isus în Biserica sa, mai ales prin rugăciune, care anticipă întâlnirea escatologică a omenirii cu Domnul. Biserica, întrucât este comunitate de credincioşi în Cristos – „unde doi sau trei se adună în numele meu” (Mt 18,20) – este locul care manifestă prezenţa Domnului în istorie („eu sunt în mijlocul lor”, Mt 18,20). Cristos este prezent şi în acţiunea apostolică a Bisericii (Mt 28,18-20)[7].

 

Acelaşi mesaj apare în menţiunile explicite ale înălţării în Evangheliile lui Marcu şi Luca. Şi ei confirmă prezenţa şi ajutorul permanent al lui Isus printre ucenicii trimişi să predice. În Marcu, imediat după înălţare, ucenicii „pleacă şi predică peste tot, în timp ce Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul cu semnele minunate care îl însoţeau” (Mc 16,20). Şi în Luca, Isus apărând în seara de Paşti în cenacol ca să se facă recunoscut de apostoli (Lc 24,39-43), îi face martori ai învierii (Lc 24,48) şi îi umple de bucurie prin înălţarea sa (Lc 24,52). Această bucurie nu se explică decât cu realitatea prezenţei continue a lui Cristos înviat între ucenici. După înălţare, de fapt, ucenicii devin manifestarea prezenţei Domnului în lume. Înălţarea este aşadar un mister de transformare intimă: „până atunci Isus întâlnea lumea în mod vizibil şi sensibil; din acel moment tainic el va merge să-i întâlnească pe oameni, dar în persoana credincioşilor săi”[8]. Înălţarea nu este o pierdere a lui Isus în imensitatea cerului, dar o cufundare deplină a sa în comunitatea ucenicilor săi cărora le dă harul carităţii sale divine.

 

2. Înălţarea ca eveniment escatologic

 

Relatarea lucană din Faptele Apostolilor subliniază semnificaţia escatologică a înălţării. Norul, de fapt, poate şi să exprime parusia finală (cf. Lc 21,27; Fap 1,7; 14,14), în legătură strânsă cu prezenţa celor doi oameni şi mesajul lor explicit: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (Fap 1,1). Sunt indicate astfel două date importante ale istoriei mântuirii: înălţarea şi parusia. Ambele sunt aspecte ale demnităţii mesianice a lui Isus: „cu primul (Isus) intră în cer să ia în stăpânire acea împărăţie escatologică, a cărei putere va coborî să se manifeste lumii în ultima zi”[9]. Noul popor al lui Dumnezeu trăieşte atunci pe pământ cu privirea îndreptată spre cer. Înălţarea subliniază aşadar neliniştea escatologică a Bisericii şi marea sa dorinţă de a fi din nou cu el.

 

3. Înălţarea ca întoarcere la Tatăl

 

Pentru Ioan înălţarea devine în mod paradoxal vizibilă în înălţarea lui Isus pe cruce (In 3,14; 8,28; 12,32 ş.u.). Este momentul întoarcerii la Tatăl. Tot destinul lui Isus este finalizat în înălţare. Coborârea sa, prin întrupare, este cu totul îndreptată spre ridicarea sa: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28); „Nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13). Înălţarea este împlinirea întrupării şi răscumpărării. Isus înviat este deja înălţat la cer, este deja intronizat la dreapta Tatălui, atrăgându-i şi pe ucenici în această comuniune divină a sa (In 14,20; 17,23).

 

4. Aspectul „cosmic” şi „sacerdotal” al înălţării

 

Scurta profesiune paulină despre Cristos „ridicat în glorie” (1Tim 3,16) este interpretată în mod variat în celelalte scrieri din NT. Pentru Paul înălţarea poartă la împlinire un drum cosmic al lui Cristos, care din cel mai adânc dintre abisuri îl conduce la dreapta lui Dumnezeu, adică deasupra tuturor îngerilor şi creaturilor: „Cel care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor creaturilor, ca să împlinească toate” (Ef 4,10). Astfel şi pentru Petru, pentru care Cristos „cel care, după ce s-a înălţat la cer, este la dreapta lui Dumnezeu, şi îi sunt supuşi îngerii, stăpânirile şi puterile” (1Pt 3,22).

 

Scrisoarea către Evrei o înţelege ca intrarea lui Cristos mare preot în sanctuarul cerului: „căci Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână [de om], prefigurare a celui adevărat, ci chiar în cer, ca să fie acum prezent înaintea feţei lui Dumnezeu în favoarea noastră” (Ev 9,24; 4,14; 6,19-20).

 

D. Înălţarea şi coborârea Duhului sfânt

 

În concluzie, înălţarea este întoarcerea „victorioasă a lui Isus la Tatăl” („dominus noster in ea victor ascendit ad Patrem”)[10]. Este misterul lui Cristos glorificat, constituit Domn al oamenilor şi al universului, care după misiunea sa pământească se întoarce în originea sa divină: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28). Această plecare, însă, nu înseamnă îndepărtarea de ucenicii săi şi absenţă din Biserica sa. El, în realitate, nu numai că rămâne „cu noi” până la sfârşitul timpurilor (Mt 28,20), dar este „în noi”, şi noi „în el”, pentru totdeauna cu viaţa sa divină (In 14,20; 17,23). Într-un anumit sens „sustragerea de la a fi «lângă» noi, este aceea care-i face posibil să fie «în» noi, şi ceea ce se cheamă participare din Duhul său (In 16,7)”[11]. Înălţarea este aşadar premisa pentru darul Duhului: „este mai bine pentru voi ca eu să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi” (In 16,7).
 

(Soteriologia creștină – Material elaborat de pr. Isidor Chinez [2006] pentru examenul dactoral; AMATO Angelo, Gesu il Signore. Saggio di cristologia, EDB, Bologna 1991², 418-478; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 

---

[1] J. RATZINGER, Introduzione al cristianesimo, Queriniana, Brescia 1969, 259.

 

[2] Cf. E. SCHILLEBEECKX, „Ascension and Pentecost”, în Worship, 35 (1960-1961), 336-363; H. SCHLIER, „Jesu Himmelfahrt nach den lukanischen Scriften”, în Geist und Leben, 34 (1961), 91-99; M. LACONI, „L'Ascensione di Cristo: divergenti e complementari testimonianze evangeliche”, în rivista di Ascetica e Mistica, 14 (1969), 53-72; G. LOHFINK, Die Himmelfahrt Jesu. Untersuchungen zu den Himmelfahrts und Erhöhungstexten bei Lukas, Kösel, München 1971; G. LOHFINK, L'ascensione di Gesu. Invenzione o esperienza?, Queriniana, Brescia 1976; J. A. FITZMYER, „The Ascension of Christ and Pentecost”, în Theological Studies, 45 (1984), 409-440.

[3] Cf. M. GOURGUES, „Exalté à la droite de Dieu”, în Science et Esprit, 27 )1975), 303-327.

[4] LOHFINK, L'ascensione di Gesu, 60.

[5] Ibidem, 61.

[6] Ibidem, 23.

[7] Cf. LACONI, L'Ascensione di Cristo, 60-63.

[8] Ibidem, 66.

[9] Ibidem, 67.

[10] S. IERONIM, In die dominica Paschae: „Omnes quidem dies fecit Dominus, sed ceteri dies possunt et Iudaeorum esse, possunt et haereticorum esse, possunt esse gentilium. Dies Dominica, dies resurrectionis, dies christianorum, dies nostra est. Unde et dominica dicitur: quia Dominus in ea victor ascendit ad Patrem” (CChrL 78, 550). Şi pentru sfântul Ieronim înălţarea coincidea cu Paştele.

[11] H. U. VON BALTHASAR, „Il primogenito del mondo nuovo”, în Communio, 69 (1983), 15.